Cu chiu cu vai, astăzi s-a consumat prima dezbatere între doi din cei trei candidaţi cu relevanţă din actuala campanie electorală. Mă refer desigur, la Antonescu şi Băsescu.
Nu vreau să intru în detalii sau să mai pun cumva umărul ca să ridic cota din ce în ce mai bună a lui Antonescu. Vreau însă să remarc o diferenţă de atitudine între cei doi, diferenţă care nu doar că a fost foarte vizibilă, dar l-a transformat pe Antonescu în câştigătorul detaşat al întâlnirii.
Spun asta pentru că Antonescu a avut ţinută, în timp ce Băsescu a avut un aer chinuit. Antonescu a vorbit frumos, în timp ce Băsescu a vorbit cu poticneli, căutându-şi cuvintele. Antonescu a vorbit concis, la obiect, în timp ce Băsescu a bătut câmpii. Antonescu a fost elegant, în timp ce Băsescu a fost ofensiv într-un mod nepermis. În general, pe parcursul întregii întâlniri, am văzut o dezbatere între un om superior pe toate planurile şi un interlocutor modest ca prestaţie şi anvergură. Dacă ar fi să compar cu două animale în dispută, Antonescu a fost leul, iar Băsescu doar o capră.
Îmi pare rău pentru Băsescu, pentru că încă mai este preşedintele României, dar în această după amiază mi-a lăsat impresia unui chelner stresat că din bacşişurile pe care le adună nu strânge destui bani ca să-şi plătească rata la maşina prea scumpă pe care şi-a cumpărat-o într-un moment de glorie şi doar ca să rupă gura vecinilor.
Da, cred că Antonescu l-a adus astăzi pe contracandidatul său cu picioarele pe pământ.
În general, acceptăm ideea că revoluţiile sunt nişte mişcări populare, de mare anvergură, uneori bruşte, alteori îndelung pregătite, dar care conduc la o schimbare din temelii a structurilor societăţii sau chiar la o schimbare a orânduirii sociale.
Din această perspectivă, România nu a dus lipsă de revoluţii şi nu mă gândesc doar la Revoluţia de la 1848. Chiar şi în 1989, deşi mulţi susţin teza loviturii de stat eu am să insist să cred că a fost o revoluţie. Mai aproape de timpul nostru (iată că decembrie 1989 este deja departe !) avem un alt exemplu, şi anume revoluţia portocalie, cea care acum cinci ani, a dus la îndepărtarea regimului PSD şi la eşecul candidaturii lui Adrian Năstase pentru Preşedinţia României.
Ce a rămas din revoluţia portocalie de atunci ? Cât din corupţia agresivă a fost stârpită ? Unde este dreptatea invocată pe afişele portocalii ? Sunt întrebări la care probabil că nimeni nu mai poate răspunde – nici cei care au cerut voturile, nici cei care le-au dat, sau dacă ar fi obligaţi unii să-i asculte pe ceilalţi am avea chiar un război civil, pentru că prima categorie nu poate să-şi reproşeze nimic, pe când a doua categorie îi reproşează totul.
Mă gândesc la toate acestea într-un moment de răgaz al campaniei electorale pe care ne-o dorim cu toţii să ne conducă la o revoluţie a bunului simţ.
Vom reuşi oare ? Un lucru este cert: revoluţia portocalie nu mai este una a bunului simţ ci dimpotrivă. Spun asta pentru că, la fel ca în alte toamne, în ultimele zile ale lui octombrie, la Craiova s-au serbat pentru a treisprezecea oară “Zilele Craiovei”. Evident, evenimentul a beneficiat şi de prezenţa actualului viitor preşedinte, candidatul fostei revoluţii portocalii. Toate bune, dar de ce oare a fost necesară arborarea steagurilor portocalii pe toate bulevardele oraşului ? Cred că pot fi oferite multe explicaţii, dar niciuna de bun simţ.
În ultimul timp, tot mai multe asociaţii de proprietari din Craiova decid reabilitarea termică a blocului. De altfel, operaţiunea nici nu este prea sofisticată. Ea constă în aplicarea unei izolaţii termice suplimentare şi evident, tencuiala exterioară aferentă. Locatarii nu sunt prea deranjaţi, ei trebuie doar să suporte câtva timp schela la fereastră. Nici costurile nu sunt exagerate şi în plus o astfel de iniţiativă beneficiază de sprijinul guvernului şi al primăriei, care suportă o parte destul de consistentă din contravaloarea lucrărilor, chiar dacă asta înseamnă puţină birocraţie.
Pe de altă parte, dacă facem o plimbare – pe jos, nu în goana maşinii – prin cartierele Craiovei, vom constata că marea majoritate a blocurilor din Craiova au un aspect neîngrijit, au faţadele coşcovite, iar unele dintre ele suferă de o degradare accentuată. O refacere a faţadelor ar fi greu de efectuat în condiţii normale din cauza costurilor care ar trebui suportate de locatari. Chiar dacă îmi este greu să accept, aceasta este realitatea: majoritatea locatarilor sunt interesaţi în primul rând de utilitatea unităţii de locuit şi mai puţin de valenţele estetice ale acesteia.
Dar iată că lipsa de interes a locatarilor pentru aspectul blocului în care chiar ei locuiesc, îmbracă forme dintre cele mai ciudate: reabilitarea se face pentru două – trei etaje sau alteori pentru două – trei apartamente. Ba am văzut şi reabilitări făcute aceluiaşi bloc la interval de un an: o reabilitare zugrăvită verde, ce de a doua albastră. Aşa că la evidenta lipsă de interes a locatarilor, aş adăuga o la fel de evidentă lipsă de interes a Primăriei, pentru că nimic nu i-ar împiedica pe edilii noştrii de a folosi oportunitatea programului guvernamental de reabilitare termică pentru a impune şi o reabilitare estetică a blocurilor în cauză. Dar la noi, ca la nimeni: în Craiova o astfel de oportunitate este irosită, nu ştiu dacă cu bună ştiinţă sau cu rea intenţie.
Cert este că imagini ca cea de mai sus au devenit foarte frecvente în oraşul nostru, blocuri „reabilitate” în acest fel întâlnind la tot pasul. Mă întreb: oare nu mai interesează pe nimeni să avem un oraş frumos ?
