În general, acceptăm ideea că revoluţiile sunt nişte mişcări populare, de mare anvergură, uneori bruşte, alteori îndelung pregătite, dar care conduc la o schimbare din temelii a structurilor societăţii sau chiar la o schimbare a orânduirii sociale.
Din această perspectivă, România nu a dus lipsă de revoluţii şi nu mă gândesc doar la Revoluţia de la 1848. Chiar şi în 1989, deşi mulţi susţin teza loviturii de stat eu am să insist să cred că a fost o revoluţie. Mai aproape de timpul nostru (iată că decembrie 1989 este deja departe !) avem un alt exemplu, şi anume revoluţia portocalie, cea care acum cinci ani, a dus la îndepărtarea regimului PSD şi la eşecul candidaturii lui Adrian Năstase pentru Preşedinţia României.
Ce a rămas din revoluţia portocalie de atunci ? Cât din corupţia agresivă a fost stârpită ? Unde este dreptatea invocată pe afişele portocalii ? Sunt întrebări la care probabil că nimeni nu mai poate răspunde – nici cei care au cerut voturile, nici cei care le-au dat, sau dacă ar fi obligaţi unii să-i asculte pe ceilalţi am avea chiar un război civil, pentru că prima categorie nu poate să-şi reproşeze nimic, pe când a doua categorie îi reproşează totul.
Mă gândesc la toate acestea într-un moment de răgaz al campaniei electorale pe care ne-o dorim cu toţii să ne conducă la o revoluţie a bunului simţ.
Vom reuşi oare ? Un lucru este cert: revoluţia portocalie nu mai este una a bunului simţ ci dimpotrivă. Spun asta pentru că, la fel ca în alte toamne, în ultimele zile ale lui octombrie, la Craiova s-au serbat pentru a treisprezecea oară “Zilele Craiovei”. Evident, evenimentul a beneficiat şi de prezenţa actualului viitor preşedinte, candidatul fostei revoluţii portocalii. Toate bune, dar de ce oare a fost necesară arborarea steagurilor portocalii pe toate bulevardele oraşului ? Cred că pot fi oferite multe explicaţii, dar niciuna de bun simţ.
În ultimul timp, tot mai multe asociaţii de proprietari din Craiova decid reabilitarea termică a blocului. De altfel, operaţiunea nici nu este prea sofisticată. Ea constă în aplicarea unei izolaţii termice suplimentare şi evident, tencuiala exterioară aferentă. Locatarii nu sunt prea deranjaţi, ei trebuie doar să suporte câtva timp schela la fereastră. Nici costurile nu sunt exagerate şi în plus o astfel de iniţiativă beneficiază de sprijinul guvernului şi al primăriei, care suportă o parte destul de consistentă din contravaloarea lucrărilor, chiar dacă asta înseamnă puţină birocraţie.
Pe de altă parte, dacă facem o plimbare – pe jos, nu în goana maşinii – prin cartierele Craiovei, vom constata că marea majoritate a blocurilor din Craiova au un aspect neîngrijit, au faţadele coşcovite, iar unele dintre ele suferă de o degradare accentuată. O refacere a faţadelor ar fi greu de efectuat în condiţii normale din cauza costurilor care ar trebui suportate de locatari. Chiar dacă îmi este greu să accept, aceasta este realitatea: majoritatea locatarilor sunt interesaţi în primul rând de utilitatea unităţii de locuit şi mai puţin de valenţele estetice ale acesteia.
Dar iată că lipsa de interes a locatarilor pentru aspectul blocului în care chiar ei locuiesc, îmbracă forme dintre cele mai ciudate: reabilitarea se face pentru două – trei etaje sau alteori pentru două – trei apartamente. Ba am văzut şi reabilitări făcute aceluiaşi bloc la interval de un an: o reabilitare zugrăvită verde, ce de a doua albastră. Aşa că la evidenta lipsă de interes a locatarilor, aş adăuga o la fel de evidentă lipsă de interes a Primăriei, pentru că nimic nu i-ar împiedica pe edilii noştrii de a folosi oportunitatea programului guvernamental de reabilitare termică pentru a impune şi o reabilitare estetică a blocurilor în cauză. Dar la noi, ca la nimeni: în Craiova o astfel de oportunitate este irosită, nu ştiu dacă cu bună ştiinţă sau cu rea intenţie.
Cert este că imagini ca cea de mai sus au devenit foarte frecvente în oraşul nostru, blocuri „reabilitate” în acest fel întâlnind la tot pasul. Mă întreb: oare nu mai interesează pe nimeni să avem un oraş frumos ?
Încă de la instalarea sa la Palatul Victoria, Guvernul Boc, prin reprezentantul său cel mai de seamă, dl. Emil Boc, s-a străduit să ne demonstreze că relaţiile sale cu Constituţia sunt dintre cele mai proaste, cam ca de la fratele vitreg, gras şi urât la sora mai mică, îmbrăcată prost şi crescută cu frica-n sân că a greşit ceva grav. D’aia probabil, se răstea la ea fără motiv, iar când poporul era mai puţin atent o şi lovea cu vreo ordonanţă de urgenţă. E drept că la relaţiile frăţeşti veghea instituţia numită Curtea Constituţională. Aceştia, din când în când ridicau sceptrul şi îi spuneau frăţiorului Boc să nu mai facă, deoarece greşeşte.
Lista greşelilor este deja foarte lungă, aşa că aici o să vă amintesc doar pe prima dintre ele: imediat după instalare, vorbind ca o moară neferecată despre orice, Boc ne-a anunţat că guvernul a decis să emită o ordonanţă de urgenţă, care să interzică de aici încolo cumularea pensiei cu salariul în sistemul bugetar. Degeaba s-a spus că o astfel de viziune reprezintă o limitare a dreptului fundamental de a munci şi desigur, de a fi retribuit. Degeaba s-au întrecut în dezbateri politicienii şi analiştii prin televiziuni, explicând că pensia unui om nu este a guvernului ci a omului care a muncit pentru ea şi a depozitat bani în perioada activă, pentru a dispune de ei după vârsta de pensionare. Degeaba ! Boc a rămas inflexibil pe poziţii, ba uneori a explicat că atitudinea lui este motivată şi de statutul de profesor universitar de drept. Din fericire, instituţia de care ziceam mai sus, Curtea Constituţională adică, a exprimat o opinie contrară Bocului.
De câte ori a recidivat domnul Profesor ? Cred că nici el nu mai ştie, poate doar Baronul Munchausen să fi contabilizat ceva. Cu toate acestea, se pare că indiferent câte recidive s-au consemnat, ele nu sunt suficiente.
Mai săptămâna trecută, PD-L decide să părăsească lucrările Parlamentului deoarece opoziţia, în loc să stea şi să asculte, îndrăzneşte să depună o nouă moţiune de cenzură, alta decât cea depusă în aceiaşi sesiune, dar cu prilejul asumării răspunderii guvernului.
Şi ce motivaţie găsesc dânşii pentru această atitudine ? Nici mai mult, nici mai puţin decât un articol de Constituţie, pe care ca să nu greşim, îmi permit să îl reproduc aici.
Iată-l: Art. 113, alin. 4. Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură, cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit articolului 114.
Recapitulând, observăm că în aceiaşi sesiune, opoziţia nu poate depune o moţiune, dacă a mai depus una. Există însă o excepţie prevăzută de Constituţie şi anume, dacă precedenta moţiune se referă la situaţia în care Guvernul şi-a asumat răspunderea ! Deci, întocmai situaţia noastră, în care Guvernul şi-a asumat răspunderea pe un pachet de trei legi, opoziţia a redactat o moţiune ca răspuns, în conformitate cu art. 114, moţiunea a picat, deci guvernul a rămas în picioare.
Aşadar, pentru oricine ştie să citească, lucrurile sunt foarte clare ! Nu şi pentru Guvernul Boc şi PD-L, care au alergat degrabă cu pâra la Curtea Constituţională.
