Îşi mai aduce cineva aminte de interminabilele discuţii de acum douăzeci de ani, având ca subiect politica ? Aproape că nu exista familie în care primele alegeri libere să nu fi constituit un prilej de aprigă dispută.

Taberele erau constituite pe cele două tendinţe majore, în vogă pe atunci: Prima şi evident cea mai însemnată era FSN-ul lui Ion Iliescu şi al foştilor activişti PCR. Cea de a doua, mai mică şi lipsită de aplomb era reprezentată de partidele istorice care doar ce fuseseră reînfinţate: PNL, de către Radu Câmpeanu şi Dan Amedeo Lăzărescu, PNŢ-CD de către Ion Raţiu, şi PSD (sic !) de Sergiu Cunescu. Întâmplător sau nu, în cele câteva luni de democraţie administrată prin televizor, generaţiile mai vârstnice deveniseră mai ales adepţii lui Ion Iliescu, după cum generaţia mea îşi orienta simpatia mai degrabă către liberali sau ţărănişti.

Dar divergenţele nu existau doar între generaţii diferite. Nu doar părinţii se certau cu copii, de multe ori am văzut soţul certându-se cu soţia, fraţii între ei, sau chiar prieteni apropiaţi, dar cu viziuni politice diferite. Mă gândeam pe atunci la lipsa de înţelegere pe care unii o manifestau faţă de ceilalţi şi încercând să îmi ofer o explicaţie pentru dezbaterea aproape permanentă la care asistam şi de multe ori chiar participam, socoteam că de vină nu suntem noi, protagoniştii acelor discuţii, ci – fără îndoială, de vină sunt cei câţiva zeci de ani în care, bătrâni şi copii, adolescenţi şi adulţi, nu avuseserăm dreptul la cuvânt, la opinie sau la liberă exprimare.

În timp, am crezut că am dreptate. Alegerile din Duminica Orbului au trecut, lăsând, ce-i drept, un gust amar generaţiei mele. De atunci au mai trecut şi alte alegeri, câştigate după caz, ba de unii, ba de alţii. În schimb, dezbaterea politică din spaţiul public nu a mai fost la fel de violentă şi sunt convins că s-au rărit până la dispariţie divorţurile sau dezmoştenirile având drept cauză motivele politice. Eu unul am considerat asta ca fiind o evoluţie şi ca un pas către normalitate.

Din păcate, situaţia a durat doar până anul acesta. Parcă niciodată, din 1990 până astăzi, nu am mai văzut tot atâta încrâncenare şi segregare în societatea românească. Şi atunci, ca şi acum, oamenii vorbeau fără să-şi asculte interlocutorii.

Fără îndoială, în noiembrie-decembrie 2009, ca şi în aprilie-mai 1990, cuvântul de ordine a fost intoleranţa între cele două tabere. Atunci a câştigat Ion Iliescu şi în 10 – 20 de ani am ajuns aproape cu toţii la concluzia că alegerea sa a fost o greşeală şi că ţara noastră ar fi avut parte de un traseu mai scurt şi mai lin către democraţie şi bunăstare.

Acum a câştigat Traian Băsescu. Sunt curios la ce concluzii vom ajunge, şi când.

Reclame