Ştim cu toţii că o schimbare nu se întâmplă doar de dragul schimbării. Ne schimbăm hainele de lucru dacă mergem la un eveniment, schimbăm copilul dacă a făcut în pantaloni, schimbăm maşina dacă s-a învechit şi nu mai porneşte, schimbăm chiar locuinţa dacă cea veche nu mai corespunde.

Schimbarea despre care se tot vorbeşte zilele acestea, nu este una obişnuită, pentru că subiectul în cauză este însăşi Constituţia. Această lege este una fundamentală pentru că aici sunt consemnate principiile de bază ale organizării statului şi tot aici sunt definite drepturile şi îndatoririle fundamentale pentru cetăţeni şi pentru cele mai importante instituţii: Preşedinţie, Guvern, Parlament, Curtea Constituţională, etc. Pentru a schimba Constituţia, sau pentru a aduce modificări majore în Legea Fundamentală, este nevoie de o determinare puternică, de o situaţie de excepţie.

Pentru a mă face mai bine înţeles, se cuvine să trecem în revistă schimbările importante pe care le-a primit în ultimii 150 de ani Constituţia României şi care a fost contextul istoric în acel moment.

Toată lumea este de acord că prima Constituţie a statului român a fost cea din 1864, adoptată la iniţiativa Domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Cred că aici nimeni nu are vreun dubiu: Constituţia era extrem de necesară deoarece prin unirea Moldovei cu Ţara Românească a luat naştere un nou stat iar acesta avea nevoie de o Lege Fundamentală pentru a exista.

Să vedem mai departe care au fost motivele schimbării Constituţiei României, de atunci şi până astăzi.

Prima modificare a survenit destul de repede, în 1866. A fost determinată de abdicarea lui Cuza, urmată de decizia politică de a aduce pe tronul ţării un principe străin. În acest fel, România a devenit o monarhie constituţională, iar Carol de Hohenzollern, monarh. Merită să consemnăm că noua Constituţie a fost considerată în epocă a fi una dintre cele mai progresiste, iar promulgarea s-a făcut fără a se mai cere acordul Marilor Puteri, devenind în acest fel un pas important în manifestarea independenţei ce a urmat.

Constituţia de la 1866 a avut cea mai lungă viaţă între toate celelalte Constituţii ale României. Ea a fost schimbată în 1923 ca urmare a alipirii Ardealului la ţară. De această dată, nu s-a mai schimbat forma de guvernământ, România a rămas şi pe mai departe o monarhie constituţională, însă Legea Fundamentală trebuia să ia act de modificarea granițelor ce a rezultat Marii Uniri din 1918.

În 1938 intervine o nouă schimbare a Constituţiei. Regele Carol al II-lea a luat câteva decizii extrem de contestate atunci şi care sunt sigur că i-ar fi foarte dragi lui Băsescu acum, respectiv: dizolvarea guvernului, dizolvarea partidelor politice, constituirea unui Consiliu de Coroană, concomitent cu instalarea stării de asediu şi a cenzurii. Totuşi, era o perioadă tulbure, atât în Europa cât şi în România. Să nu uităm că în martie 1938 Germania a anexat Austria, iar în decembrie 1939 a invadat Polonia, consfinţind începerea celui de al doilea război mondial. Astăzi suntem de acord că referendumul de adoptare al Constituţiei din 1938 a reprezentat sfârşitul monarhiei constituţionale din România şi totodată instalarea unui regim despotic, sau o „dictatură regală” după cum i s-a spus încă de pe atunci.

Constituţia lui Carol a durat până în 1944, când a fost repusă în drepturi Constituţia din 1923. Din păcate, revenirea a fost de scurtă durată. Sfârşitul războiului a reconfigurat Europa, iar tratatele aliaţilor au permis ocupaţia sovietică în România. În consecinţă, în decembrie 1947 s-a consemnat abolirea monarhiei, ca expresie a voinţei sovietice, impusă prin şantaj şi prin teroare. A urmat, în aprilie 1948, noua Constituţie a României comuniste. Pentru prima dată în istoria României avem o scenă politică cu un singur partid şi o conducere a statului care este exercitată de conducerea partidului. Modificările decise în 1965 nu au adus schimbări majore ci doar consolidarea puterii personale a lui Nicolae Ceauşescu, fiind o bază pentru involuţia României din punct de vedere economic şi social.

După cum ştim, în 1989 în România a avut loc o nouă schimbare, de această dată prin revoluţie. Regimul comunist a fost îndepărtat, Marea Adunare Naţională dizolvată, la fel şi Guvernul. În sfârşit, în 1991 apare o nouă Constituţie, care chiar dacă a fost modificată în 2003, păstrează intacte principiile asumate după revoluţie: pluripartitism, parlament bicameral, preşedinte ales prin vot direct.

Aşadar, în România modernă avem de a face cu câteva modificări ale Legii fundamentale, de fiecare dată bine motivate în contextul istoric:  întemeierea statului român odată cu Unirea Principatelor, instaurarea monarhiei, Unirea cea Mare din 1918, dictatura regală impusă de Carol al II-lea, cel de al doilea război mondial şi ocupaţia sovietică exercitată de URSS în România şi în Europa de Est, revoluţia din 1989 …

Aş vrea să observăm că toate aceste evenimente au fost unele majore, încărcate de semnificaţii şi având în prim-plan personaje majore ale istoriei noastre. Ele au produs transformări de esenţă în România şi din acest motiv reprezintă repere de maximă însemnătate ale evoluţiei României.

Dacă toate acestea sunt înţelese, în final îmi pun o întrebare: totuşi, de ce trebuie schimbată din nou Constituţia României ? Doar pentru că aşa crede un preşedinte care oricum nu se mai înţelege cu nimeni cu excepţia propriului sau partid ? Nu este un motiv suficient, am mai văzut asta sub forma Ceauşescu – PCR şi reprezintă una dintre perioadele cele mai urâte din istorie.

Aşa că dacă tot discutăm despre o schimbare, vă rog să consideraţi prezenţa lui Băsescu în fruntea statului nu ca pe un accident al istoriei noastre ci ca pe un germene  al unui nou cataclism politic. Din această perspectivă, schimbarea constituţiei devine obligatorie, dar nu în sensul propus de actualul preşedinte ci invers, către o monarhie constituțională.

Anunțuri