Ştim cu toţii că Polonia a fost în avangarda luptei anticomuniste din Europa.

Nu mă gândesc acum doar la Papa Ioan Paul al II-lea şi efortul continuu făcut de Sanctitatea Sa pentru ca valorile umane să fie respectate şi dincoace de cortina de fier.

Nu mă gândesc nici la Sindicatul Solidaritatea şi la fermitatea greviştilor de la Gdansk, despre care, atunci când au început, bunica spunea cu o speranţă mărturisită că „ … dacă nu ne-au scăpat americanii, lasă că ne-or scăpa polonezii …”

Mă gândesc doar la curajul fiecărui polonez, care, în anii ’80, a rezistat ocupaţiei partidului, a sfidat controlul securiştilor şi a făcut faţă cu demnitate tuturor constrângerilor pe care un stat comunist le putea exercitata asupra cetăţenilor săi, fără să ştie că vor învinge şi fără să ştie că exemplul lor se va fi urmat. Nu, pe atunci polonezii au vrut doar să fie liberi, iar pentru asta, confirmându-şi întâi lor şi apoi lumii întregi că sunt oameni şi nu plante, au fost în stare să renunţe la un prezent mediocru care le era hărăzit şi au mizat pe un viitor incert, dar în care să aibe un cuvânt de spus.

De fapt, atunci a început să bată vântul schimbării în Europa: din Polonia, de la Gdansk, şi nu din URSS-ul lui Gorbaciov. După cum ne aducem aminte, Sovietul Suprem nu a avut încotro şi a fost nevoit să ia act de fermitatea şi de curajul unei naţiuni.

Mai târziu, Polonia şi-a reconfirmat în nenumărate ocazii menirea, dovedind că cele întâmplate atunci nu au fost o întâmplare. Drumul lor de mai târziu a însemnat încă o dată un exemplu pe care nu toţi au avut curajul să îl urmeze.

Privind astfel, înţelegem că Polonia a contribuit mai mult decât orice altă ţară la normalitatea şi democraţia Europei de astăzi, iar cel care i-a fost până astăzi Preşedinte, merită şi din aceste motive, respectul şi admiraţia noastră.

Nu mai pot spune decât că astăzi, România ar trebui să declare doliu naţional.

Anunțuri