Acum 20 de ani mă străduiam să-mi finalizez lucrarea de diplomă. Mă alesesem cu o temă dificilă (hotel de 1000 de locuri) și în bunul obicei studențesc, eram deja în întârziere. Totuși, cu mult optimism lucram zi și noapte, împreună cu o bună parte din colegii mei, într-un atelier din corpul de clădire al Institutului de Arhitectură care dădea spre strada Biserica Enei și Căminul Artei.

Până la predarea proiectului mai aveam cel mult o lună, așa că urmând exemplul altor colegi, o noapte o dormeam iar următoarea o petreceam la planșetă, ascultând Bob Dylan și trăgând în tuș, cum se spunea. În noaptea în care minerii au invadat școala, s-a întâmplat că era la rând dormitul. Așa că am scăpat de bătaia pe care au luat-o colegii mei surprinși în atelier de minerii incapabili să înțeleagă că pot exista studenți care lucrează la cinci dimineața.

A doua zi nu mi s-a mai permis accesul în școală. Fusese ocupată de mineri care răscoleau peste tot și care erau chiar mândri că reușiseră să distrugă stațiile radio cu care studenții de la arhitectură țineau legătura cu țărăniștii din Piața Rosetti. Interesându-mă, am aflat că stațiile cu pricina erau de fapt două copiatoare performante pe care unul dintre profesorii noștri reușise să le aducă cu mari eforturi în institut, ca donație de la o universitate americană.

Ignorând sfaturile tuturor – prezentam toate caracteristicile golanului: plete, blugi, neras, ochelari – am ieșit în stradă cu intenția de a merge către sediul PNL de vis-a-vis de Inter. Aflasem de la colegi că fusese devastat și că minerii găsiseră acolo mașina de făcut bani cu care Rațiu ne plătise pe noi, cei din Piața Universității. După ce am făcut câteva zeci de metri pe strada Edgar Quinet, mi s-a făcut frică și am renunțat.

Abia spre seară am reușit să ajung în atelierul în care lucrasem până în seara zilei precedente. Din lucrarea mea de diplomă nu mai rămăsese nimic. În aceiași situație erau toate celelalte lucrări. Desenele tuturor fuseseră rupte de pe planșete, cocoloșite și aruncate pe jos, pe culoare, în curtea interioară.

Sigur că dincolo de experiența mea personală, momentul iunie 1990 are semnificațiile sale, despre care s-a scris și se va mai scrie.

Eu am evocat aici aceste amintiri, doar pentru că după 20 de ani, mitingurile anti-Iliescu de atunci s-au transformat în mitingurile anti-Băsescu de azi. E adevărat, în 1990 se demonstra pentru democrație și libertate. Acum se presupune că aceste deziderate au fost atinse, deci se demonstrează pentru pensii și salarii. Eu aș spune că totuși, în România, democrația se simte din ce în ce mai rău, iar libertatea este tot mai greșit înțeleasă.

Reclame