Dintre toate întâmplările de după ’90, libertatea presei mi se pare cel mai important câştig. Accesul necenzurat la ştiri din toate domeniile, comentariile libere pentru tot felul de evenimente politice, multitudinea de publicaţii noi, fiecare cu cele mai diverse orientări, toate acestea au însemnat imediat după “celebra” Revoluţie Română un spectacol extraordinar, care din fericire a continuat, prin înfiinţarea de noi posturi de televiziune şi radio, investiţii şi mişcări de capital în domeniul media.

Sigur că în acest caz s-ar putea să intru în conflict cu multă lume care va susţine că adevăratul câştig al Revoluţiei nu a fost libertatea presei , ci dreptul de a cumpăra cârnaţi fără coadă şi televizor color fără programare. În definitiv, pentru unii democraţia înseamnă libertatea presei, după cum pentru alţii, statul democratic este acela în care nu mai stai la coadă.

Nu este un secret pentru nimeni că această a doua categorie este mai numeroasă şi mai docilă, posibil majoritară, spre deosebire de prima, care este mică, arţăgoasă, veşnic nemulţumită şi mai mult ca sigur, minoritară.

Aşa că în aceste vremuri libere şi democratice ne putem trezi şi cu ideea exprimată de o majoritate cum că libertatea presei nu mai este necesară, aceasta fiind doar un concept perimat, menit să satisfacă nişte necesităţi retrograde ale unei minorităţi de care nu este nevoie.

O să-mi spuneţi că asta nu se poate, pentru că în lumea de azi îngrădirea libertăţilor presei nu ar mai fi posibilă. Eu nu contest asta, dar vă rog să observaţi că din vară încoace, mai multe evenimente ar putea sugera contrariul.

Dacă vă mai aduceţi aminte, prin iunie, într-o şedinţă extraordinară, CSAT plasa presa şi atitudinea presei printre „vulnerabilităţile” la siguranţa statului. Lumea s-a inflamat, jurnaliştii au luat atitudine. Ca de obicei, după câtva timp subiectul s-a înecat şi perimat printre accidente, violuri, deraieri sau incendii.

Pe principiul dat de proverbul „vorbi şi Ion că e şi el om” sau poate ca să pună un pic de roşu în opinia majoritar portocalie, a mai apărut şi dna Olguţa Vasilescu cu o idee. Mânată, pesemne, de ceva nostalgie naţionalist-socialistă propuse şi dumneaei ceva: nici mai mult, nici mai puţin decât cenzură pe internet ! Alte dezbateri, alte păreri, că aşa-i în democraţie, vorbeşte şi prostul şi deşteptul, iar poporul îşi face o părere.

Prin urmare, ultima găselniţă în domeniu, ideile lui Silviu Prigoană de zilele trecute despre controlul pe care CNA trebuie să-l exercite asupra presei scrise şi online nici măcar nu mai este o ciudăţenie. Mie îmi seamănă mai degrabă cu paşi dintr-un dans prenupţial prin care tot felul de ciudaţi, începând cu Prigoană şi terminând cu Vasileasca îşi oferă spre examinare farmecele politice iubitorului de dictatură, Traian Băsescu.

Şi totuşi, nu pot să nu-l apreciez pe Prigoană. Omul cunoaşte foarte bine principiul dresorului, cu biciul într-o mână şi cu zahărul în cealaltă. Așa că în timp ce unora le ia libertatea presei, celorlalţi le dă libertate în bordel.

Asta D.A. democraţie !

Anunțuri