Am remarcat zilele trecute un articol semnat de Nicolae Manolescu. O cronică succintă, urmată de câteva observații, pe marginea întâlnirii dnei. Herta Muller cu publicul român, găzduită săptămâna trecută de Ateneul Român. Cine vrea să citească articolul, poate să o facă aici.

Deși semnătura aparține nu doar unui intelectual de calibru ci și unuia dintre cei care au deținut o semnificație politică de necontestat în zona dreptei, articolul îmi produce o mare dezamăgire, în special prin finalul său, gândit a fi o corecție aplicată lauratei Premiului Nobel pentru „îndrăzneala” sa de a reproșa românilor în general și intelectualilor în special, atitudinea oscilantă între pasivitate și colaboraționism din perioada comunistă.

Astfel, domnul Manolescu încearcă să „taie” din legitimitatea de contestatară a dictaturii asumată de Herta Muller și cu o lejeritate incredibilă, o instalează pe cunoscuta scriitoare în aceiași categorie cu cei care în România de dinainte de 1989 au tăcut, fie pasivi, fie gata de colaborare cu regimul, aducând ca argument un premiu literar acordat scriitoarei de UTC … Dezamăgitor !

Din păcate, domnia sa nu se oprește aici ci merge mai departe cu reproșurile:

nu mi se pare deloc onorant din partea ei să nu ştie […] că, vorbind de memoria dictaturii, în România postdecembristă există un institut al statului care studiază trecutul comunist şi crimele lui şi că România este singura ţară din fostul lagăr estic al cărei preşedinte şi-a asumat oficial un raport care condamna regimul, declarându-l, nu numai criminal, dar şi ilegitim

mai scrie domnul Manolescu.

Dacă prima afirmație mi-a produs doar dezamăgire, această cea de a doua îmi produce o adevărată revoltă. Iată de ce, am să îl contrazic cu multă fermitate pe autor, și nu doar o dată, ci de două ori.

În primul rând pentru că România nu (mai) are un „Institut al statului” care să îi studieze trecutul comunist, și sunt convins că domnul Manolescu știe asta. Să ne aducem aminte că imediat după alegeri, una dintre grijile domnului Emil Boc a fost de a îi demite pe Marius Oprea și pe Dinu Zamfirescu din funcțiile de conducere deținute la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România și respectiv la Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc. Evident, măsura demiterii a fost imediat urmată de numirea unor băieți de casă, adică Ioan Stanomir și Vladimir Tismăneanu, membrii ai grupării de intelectuali cunoscuți și recunoscuți pentru obediența lor față de Traian Băsescu. Așadar, decizia de atunci a primului ministru semănând cu înlocuirea directorului de la Direcția Silvică din nu-știu-ce județ, este mai mult un act de răzbunare politică și mai puțin o contribuție la studierea comunismului, devenind doar câte o sinecură oferită de recent-alesul președinte pupincuriștilor săi. Altfel spus, nu un Institut al Statului Român ci un Institut al lui Băsescu.

În al doilea rând, mai trebuie spus încă o dată (uităm prea ușor !) că așa-zisul raport însăilat de Vladimir Tismăneanu și citit de Traian Băsescu în 2006 a fost pe cât de inutil, pe atât de pervers. Inutil pentru că România este și pe mai departe prizoniera mentalităților formate în acea perioadă comunistă și pervers pentru că Băsescu și PDL nu au avut nici-un complex în a sprijini și promova în funcții și în demnități publice securiști, comuniști și nomenclaturiști.

Aș mai adăuga doar că Băsescu, din calitatea sa de fost ministru comunist nu avea dreptul moral de a condamna comunismul. Decât dacă, odată cu lectura raportului pomenit mai sus, Băsescu și-ar fi prezentat și demisia …

Anunțuri