În fiecare lună de decembrie, devenim pentru scurt timp mai preocupați de cele întâmplate în 1989. Poate că ar trebui să ne preocupe în fiecare zi, nu doar o săptămână pe an, pentru că atunci s-a produs una dintre cele mai mari înșelătorii din istoria României, și anume furtul Revoluției, trecută cu multă abilitate din mâinile unor tineri entuziaști care nici nu știau ce obținuseră prin sacrificiul lor, în mâinile liniei a doua a Partidului Comunist.

Rememorând evenimentele, observăm că Revoluția Română a avut un moment crucial, de maximă intensitate, atunci când elicopterul lui prezidențial s-a desprins de pe acoperișul fostului Comitet Central. La decolare, Ceașescu lăsa în urmă o etapă a Revoluției, în care fusese stăpânul incontestabil al României iar Armata, Miliția și Securitatea îi respectaseră ordinele cu sfințenie. Totodată, începea o a doua etapă, în care după numai câteva ore, controlul absolut al statului începea să fie exercitat de Ion Iliescu, unul dintre activiștii partidului, marginalizat pentru că uneltind, încerca să-i ia locul.

Conform datelor oficiale, în numele Revoluției au murit 1.104 persoane și alte 3.352 au fost rănite. Dintre aceștia, 126 morți și 1.107 răniți au fost înregistrați înainte de 22 decembrie, iar diferența în mod evident, după. În orice caz, responsabilitățile morților pentru victoria Revoluției Române trebuie împărțite între Nicolae Ceaușescu și Ion Iliescu.

Cu primul dintre ei, lucrurile sunt clare acum. Știm că a ordonat Armatei să intervină în forță, cu muniție de război, pentru reprimarea manifestanților la Timișoara, deci este vinovatul pentru morții din 16 decembrie 1989, până în 22 decembrie.

Cu cel de al doilea, lucrurile nu sunt la fel de simple, chiar dacă pentru mine Ion Iliescu rămâne principalul vinovat pentru cei care au murit după 22 decembrie. În definitiv, el și ai lui au fost în spatele apelurile patetice adresate bucureștenilor, în a veni să apere Televiziunea, sediul Comitetului Central, unitățile militare, etc. ? Apoi, același scenariul utilizat în București, a fost folosit și în alte localități din țară, unde „teroriștii” au atacat unități militare, sedii

De fapt, în toată noaptea dintre 22 și 23 decembrie, românilor înțepeniți în fața televizoarelor li s-a creat cu multă abilitate iluzia că ei sunt cei care apără Revoluția Română de teroriștii lui Ceaușescu. În realitate, ei au fost folosiți ca figuranți într-un uriaș spectacol național, de care Iliescu avea nevoie pentru a se legitima în fața României ca alternativă a lui Ceaușescu.

Pe atunci, opoziția lui Ceaușescu era reprezentată de Doina Cornea, Ana Blandiana, Corneliu Coposu, Mircea Dinescu, Petre Mihai Băcanu, Radu Filipescu, Paul Goma și alții. De aceștia auzisem, nu doar la emisiunile Radio Europa Liberă ci și în discuțiile din familie, sau în nesfârșitele dezbateri cu prietenii despre cum va sfârși regimul. Mai auzisem și despre exilul românesc și cele câteva figuri reprezentative, dintre care se desprindeau Radu Câmpeanu și Ion Rațiu. Mai credeam și că Regele Mihai poate fi o alternativă imediată la conducerea țării, care ar fi fost imediat acceptată de Occident și care – sfântă naivitate ! – o vedeam a fi chezășia divorțului României de comunism …

O revoluție scăpată de sub control i-ar fi adus pe toți cei enumerați mai sus la conducerea țării, situație ce nu putea fi acceptată de Ion Iliescu și garnitura de supraviețuitori ai Partidului Comunist. Într-adevăr, cum ar fi arătat România astăzi, dacă în decembrie 1989 ar fi fost preluată de Regele Mihai, că doar abolirea Monarhiei fusese un act samavolnic, expresie a voinței sovietice, nicidecum a românilor ? Cum ar fi fost Ion Rațiu ca Prim-Ministru ? Dar Radu Câmpeanu ca Ministru de Externe ?

Iată de ce, atunci, în cursul zilei de vineri, 22 decembrie, aparatul de partid s-a încordat să găsească o soluție. În definitiv, pentru cei care alcătuiau aparatul, era o problemă existențială: găsind soluția, urmau să mai trăiască, iar dacă nu, urmau să facă loc altora, dintre revoluționari și aduși de revoluționari.

Soluția găsită se știe: Ion Iliescu și scenariul așa-zisei contra-revoluții. O soluție care s-a dovedit a fi bună, fără de care probabil că ar fi fost bătrânul comunist ar fi sfârșit fugărit de revoluționari, alături de Petre Roman, Gelu Voican-Voiculescu, Mihai Chițac, Victor Atanasie Stănculescu, Nicolae Militaru și toată gașca lor de comuniști luminați, cum apucaseră se se intituleze.

Dar, chiar dacă soluția a fost bună pentru ei, pentru români a fost una proastă, iar stagnarea cu care ne confruntăm astăzi este cea mai bună dovadă, căci Băsescu este pentru Iliescu ce a fost Iliescu pentru Ceaușescu, iar toți la un loc reprezintă cea mai cruntă perioadă din istoria modernă a țării.

Măcar acum, la douăzecișiunu de ani de la revoluție, România trebuie să facă efortul de a se trezi.

Anunțuri