Acum vreo doi ani, stăteam de vorbă cu câțiva tineri absolvenți ai Universitatății din Craiova. Discuția noastră era prilejuită de înscrierea câtorva dintre ei în PNL. După ce i-am felicitat pentru opțiunea lor i-am întrebat despre resorturile care acționaseră în luarea deciziei lor. Mi-au răspuns cu seninătate că nu-i interesază politica, dar că pentru a evolua social și profesional, apartenența la un partid politic era necesară. Prin urmare, micul lor grup de absolvenți, cu toții prieteni între ei, au tras la sorți și s-au repartizat fără prea multe ifose în principalele partide politice: vreo trei-patru s-au la PSD, alți patru-cinci la PDL și în fine, interlocutorii mei, la PNL. Aceștia din urmă erau chiar fericiți, pentru că se considerau mai norocoși decât ceilalți. În orice caz, făcuseră cu toții un legământ înainte și anume că grupul care va reuși în unul din partide, îi va trage și pe ceilalți tot acolo …

Iată deci un mod extrem de pragmatic pentru a face politică, mi-am zis după ce m-am despărțit de tinerii politicieni în devenire. Îmi părea rău că în momentul discuției noastre nu reușisem să îi contrazic în argumentele lor, mai ales că într-o oarecare măsură, chiar aveau dreptate.

În ultima perioadă am observat cu toții cum partidele s-au transformat încetul cu încetul din structuri politice bazate pe adeziunea membrilor în asociații de interese comune. Oamenii aleg să devină membrii vreunui partid după ușurința cu care îi este angajată nevasta la vreo Direcție și nu din opțiune doctrinară. Din păcate, această atitudine tinde să înlocuiască principiile și ne apropie periculos de mult de modelul social din perioada anterioară lui 1989.

În plus, cel care totuși mai discută despre doctrine este repede izolat, ca un bolnav contagios ce mai poate îmbolnăvi și pe alții. În schimb, proliferează o nouă specie, ca o igrasie care învăluie o casă neîngrijită: membrul de partid care se evoluează politic lăudând necondiționat liderul, iubindu-l, slugărindu-l, fie că-i duce geanta, fie că-i spală mașina. Pentru că lăudă atât de mult, este remarcat și preferat altora care laudă mai puțin. În caz de egalitate la temenele, diferența se face cu bani: cine dă mai mult, stă mai în față și astfel, poate da mai multe limbi !

Mă întreb: câți oameni de această factură iau astăzi deciziile politice majore în România ? Câți derbedei a căror singură calitate este că știu să mintă și să lingușească, iar după alegeri sunt gata să fure, influențează liderii politici ? Cum de s-a ajuns aici ? Și mai ales, cum de s-a ajuns atât de repede ?

A vorbi în actuala năclăială politică din România despre doctrine, este un lux inutil. Este ca și cum am pune tablouri de valoare pe pereții grajdului.

Anunțuri