Privind înapoi, către perioada de libertate politică și ideologică ce a urmat căderii lui Ceaușescu, observăm că alianțele făcute de partide nu au fost puține. De obicei opoziția s-a aliat înainte de alegeri cu scopul declarat de a înfrânge puterea, iar puterea a căutat formule de alianțe după alegeri cu scopul de a-și întări și consolida actul de guvernare. În orice caz, alianțele pre-electorale au fost mai degrabă chinuite și supuse dezbaterilor, în timp ce alianțele post-electorale au fost voioase și încheiate repede, sub presiunea evenimentelor.

Nu vreau să fac acum o dizertație pe tema alianțelor din România, dar o scurtă retrospectivă este totuși necesară acum, când se consumă atât de multă energie pe subiectul celei mai recente dintre ele, respectiv Alianța PNL-PC.

În 1990, primele alegeri libere în România post-Ceaușescu au dat o majoritate incredibilă FSN-ului condus de Ion Iliescu: 67 %. Este drept că Iliescu nu a fost singur, ci i-a avut alături pe mai toții liderii de azi ai PDL-ului: Radu Berceanu – deputat de Dolj, Ioan Oltean – deputat de Bistrița, ba chiar și Costică Canacheu, pe atunci deputat de București. Opoziția a avut o reprezentare mai mult decât firavă: PNL obținea 7 % iar PNȚ-CD un scor destul de apropiat de cel de azi: cam 2,5 %.

În 1992 putem consemna și prezența la startul electoral a primei alianțe a opoziției constituită prin efortul lui Corneliu Coposu. Se numea Convenția Democratică din România (CDR) și a obținut atunci cca. 24 % din voturi. Înainte de alegeri, în  FSN izbucniseră discuții între vechii comuniști grupați în jurul lui Ion Iliescu și comuniștii mai tineri, reprezentați de Traian Băsescu, Petre Roman, Traian Băsescu, Radu Berceanu, etc. Discuțiile lor au generat o sciziune care a dus la înființarea FDSN, patronat de Ion Iliescu, în timp ce FSN a rămas pe mâna lui Petre Roman. Evident, FDSN-ul a câștigat atunci alegerile cu 35 %, FSN trebuind să se mulțumească cu doar 13 %. După câștigarea alegerilor, FDSN a alcătuit o majoritate parlamentară împreună cu PRM, PSM, PUNR. Botezată de opoziție și presă „Patrulaterul roșu” alianța post-electorală a permis numirea lui Nicolae Văcăroiu în funcția de prim-ministru. Despre CDR mai trebuie spus că îngloba nu doar partide ci și organizații civice. PNL, deși făcuse parte dintre partidele care semnaseră protocolul inițial de constituire s-a retras între alegerile locale și alegerile generale, considerând că poate intra pe cont propriu în Parlament. După cum știm, calculul s-a dovedit greșit, iar PNL a lipsit între 1992 și 1996 din legislativ. Totuși, liberalismul a fost reprezentat în CDR de către PNL-CD partid constituit ca urmare a deciziei de retragere a PNL din Convenția Democratică.

În 1996, aceiași Convenție, întărită și cu PNL, câștigă alegerile parlamentare din România, cu un scor de 30 %. Partidul lui Ion Iliescu, devenit între timp PDSR a obținut doar 21 %, probabil cel mai mic scor obținut vreodată de fostul PCR. După alegeri, prin coalizarea Uniunii Social-Democrate și UDMR, alături de CDR a dat posibilitatea nominalizării lui Victor Ciorbea în funcția de prim-ministru. Să notăm că Partidul Democrat, deși nu făcea parte din CDR a participat totuși la guvernare fiind în acest fel răsplătit pentru contribuția sa în crearea majorității parlamentare.

Anul electoral 2000 a fost marcat de revenirea la putere a lui Ion Iliescu și a PSD-ului, care a și câștigat alegerile cu cca. 37 %, după redistribuire ajungând să dețină 46,4 % în Senat și 44,9 % în Cameră. Guvernarea dificilă, într-o perioadă cu probleme, disputele interminabile din alianță dar și din coaliție, au fost decontate mai ales de PNȚ-CD, încremenit în proiectul eșuat al Convenției Democrate. PNL, prezent pe cont propriu în alegeri a obținut atunci cca. 7 %.

În 2004 s-a simțit din nou necesitatea coalizării unei formule care să învingă un PSD puternic și agresiv. Așa s-a născut ideea alianței între PNL și PD, ca singură șansă de victorie. Constituirea ei nu a fost lipsită de discuții aprinse, printre contestatarii de atunci aflându-se și unii dintre susținătorii de azi. Un lucru este cert, Alianța DA a luat naștere și a reușit să obțină cca. 32 % din opțiuni. În același scrutin, Alianța PSD între PSD și PUR a obținut 37 %. Cu toate acestea, premierul a fost desemnat din partea Alianței Dreptate și Adevăr, deoarece aceasta fusese înscrisă la tribunal, pe când alianța între PSD și PUR fusese doar electorală. În acest fel, după distribuirea mandatelor, s-a constatat că Alianța DA avea mai mulți parlamentari decât obținuse PSD pe cont propriu. De altfel, PUR a decis aproape imediat după alegeri să se despartă de PSD, pentru a se alătura PNL și PD în formarea guvernului condus până în 2008 de Călin Popescu Tăriceanu.

2008 este încă aproape. Ne amintim că nu au existat alianțe electorale și că PDL a obținut cel mai mare număr de parlamentari, ceea ce a dus la nominalizarea lui Emil Boc ca prim-ministru și ulterior, constituirea unei majorități susținută de PSD.

În concluzie, constituirea unei alianțe a ajutat de fiecare dată partidele respective în lupta lor cu puterea. Asta s-a întâmplat în 1996 și 2004.

De asemenea, absența alianțelor a condus de fiecare dată la prezervarea puterii de către partidul care o deținea. Asta s-a întâmplat în 1990, 2000 și 2008. În 1992, deși Convenția nu a câștigat alegerile, putem consemna o creștere spectaculoasă față de 1990, respectiv de la cca. 10 % cât obținuseră împreună PNL și PNȚ-CD, la cca. 24 %, scorul consemnat de CDR în 1992.

Din aceste perspective, constituirea unei alianțe care să-l îndepărteze de la putere pe Băsescu și partidul său, este necesară. Scurta istorie electorală a României post-Ceaușescu pe care am expus-o mai sus, ne arată asta.

Pe de altă parte, acestea sunt doar cifre și interpretări ale acestora. Dincolo de aritmetică există pasiuni și sentimente, fără de care politica nici nu ar exista.

Anunțuri