Multă lume zice că alianța PNL cu PSD ar fi un compromis obligatoriu pentru succesul operațiunii de îndepărtare a Băsescului și a PDL-ului de la cârma statului. Că ar fi o decizie grea, dar că la fel de grele au fost și deciziile constituirii Convenției Democratice pentru alegerile din 1996, sau a Alianței „Dreptate și Adevăr”, parafată cu Băsescu în 2004.

Iată deci o evoluție interesantă: pe vremuri, negocierile se purtau cu țărăniștii (desigur, cu cei care scăpaseră vii după prigoana comunistă), în timp ce acum negocierile se poartă cu comuniștii (mă rog, cu urmașii lor legitimi). Pe vremuri se făcea o alianță contra lui Iliescu, acum se face o alianță cu Iliescu contra lui Băsescu. Ce s-a schimbat între timp și până unde se poate merge cu compromisul ?

Deși creștinat devreme și cu frică de Dumnezeu, poporul are o părere clară despre compromis: cică „fă-te frate cu dracu’ ca să treci puntea”. Apoi, tot poporul, ca să-și ierte pornirea spre cele necurate, spune: „lasă, că nu-i dracu’ chiar așa de negru …” Tradus în acțiune politică, asta ar însemna că dacă PNL se face frate cu PSD vor trece puntea, adică vor scapa țara de Băsescu. Iar ca argument suplimentar, vom afla că PSD-ul nu-i chiar atât de roșu precum pare …

Dacă este adevărat că politica este arta compromisului, atunci această mișcare nu este politică, pentru că nu are în ea nimic din frumusețea și distincția pe care o presupune arta. Din punct de vedere doctrinar, mi se pare doar un compromis brutal, ca al hoțului care sparge ușa casei pentru a intra la furat, pe cât de preocupat de valoarea bunurilor din casă, pe atât de nepreocupat de valoarea ușii ce stă în calea înavuțirii sale.

Este adevărat, în evaluarea alianței dintre PNL și PSD nu au ce căuta aprecieri de ordin doctrinar. Din nefericire, doctrinele au rămas bune doar pentru declarațiile politice de la congrese sau la atragerea tinerilor neștiutori între membrii partidului.

În consecință, alianța nu trebuie judecată prin prisma ideologiei ci doar ca rezultantă a intereselor fiecărui partid. Dar chiar și așa, alianța nu pare a fi o soluție de succes. Istoricul rezultatelor electorale ne arată că niciodată un partid sau o alianță electorală nu a obținut în România peste 50 % și nu a format singură guvernul – evident cu excepția rezultatelor din Duminica Orbului, în mai 1990. Nici măcar în 2000, când după guvernarea Convenției Democrate, Iliescu, având un aplomb de nedescris câștiga al treilea mandat prezidențial în numele PDSR.

Pentru o scurtă recapitulare, în 1992, FDSN a obținut cca. 35 %, iar CDR cca. 24 %. Președintele Iliescu l-a desemnat prim-ministru pe Nicolae Văcăroiu, care pentru a forma o majoritate a avut nevoie de susținerea PUNR, PRM și PSM. În 1996, CDR a trecut în față , obținând 36 % (PDSR doar 27 %). Evident, și de această dată a fost nevoie de cooptarea altor partide în coaliție, pentru a se obține majoritatea necesară validării guvernului în parlament. Așa au ajuns în guvern PD și UDMR.

În 2000, PSD a început bătălia electorală declarând că scopul lor este câștigarea alegerilor din primul tur. Erau pe valul nemulțumirilor provocate de o guvernare cu probleme și aveau un atu extraordinar, în persoana lui Ion Iliescu candidat pentru președinția României aflat într-o competiție evident inegală cu Vadim Tudor din partea PRM, Teodor Stolojan pentru PNL și Mugur Isărescu, candidat independent, dar susținut de CDR. În plus, bătuseră palma cu Partidul Umanist, devenit între timp Conservator, care primise locuri pe liste. Pentru a întregi imaginea, să mai spunem că președintele în exercițiu, Emil Constantinescu, luase decizia de a nu mai candida, situație care l-a avantajat pe câștigător. Cu toate acestea, scorul obținut de PSD la urnă a fost doar de 37 % și cu toată redistribuirea consistentă care a urmat, au ajuns la 45 % în Parlament, insuficient așadar pentru a forma singuri guvernul.

Despre 2008 nu mai vorbesc. Alianța „Dreptate și Adevăr” a obținut un scor mai mic (31 %) decât alianța PSD+PUR (37 %), iar primul ministru desemnat a trebuit să formeze o majoritate destul de fragilă, împreună cu UDMR , Partidul Conservator, dar și Grupul Parlamentar al minorităților naționale.

Așadar, valoarea electorală a câștigătorului (partid sau alianță) s-a găsit de fiecare dată între 30 și 40 de procente și nu văd niciun motiv pentru care în 2012 lucrurile vor sta altfel. Asta, în condițiile în care ultimele sondaje anunță o egalitate între PNL și PSD, la cca. 30 % pentru fiecare, cu o tendință de creștere pentru PNL și de stagnare pentru PSD.

Și atunci, cum se va respecta interesul PNL în combinația cu PSD ?

Este clar, această alianță nu place din perspectivă doctrinară. Din păcate, ea nu va produce nici avantaje electorale. Mi-e teamă că asemeni celorlalte alianțe, nici aceasta nu va reuși să obțină jumătate din numărul mandatelor aflate în joc. Mi-e teamă și că în loc să stârnească entuziasmul alegătorilor, va produce mai degrabă dezamăgire și accentuarea neîncrederii în clasa politică. Iar asta se va manifesta prin lehamite și neprezentare la vot, deci alte avantaje pentru Băsescu și ai lui. Să nu uităm că dacă opoziția nu va reuși răsturnarea guvernului, alegerile vor fi organizate de oamenii lui Băsescu. Iar aceștia nu se vor sfii să facă tot posibilul pentru succesul lor, așa cum i-am mai văzut odată, în ultimele alegeri prezidențiale.

Chiar așa, cum de s-a uitat atât de repede eșecul susținerii PNL pentru PSD în turul II al alegerilor prezidențiale din 2009 ? De ce nu s-a învățat nimic din acea întâmplare ?

Anunțuri