Acum 21 de ani începusem să simțim mirosul libertății. Scăpasem de Ceaușescu, se înființaseră partidele politice și dacă-mi aduc bine aminte se fixase și data primelor alegeri.

Țara era condusă tot de comuniști, dar populația se mai calmase. Prin grija Frontului, se găseau cârnați, ulei și făină din belșug. Între două mese copioase, poporul se declara mulțumit că revoluția a învins și astfel, de aici înainte vom avea de toate, după cum a spus și domnul Iliescu la televizor.

E drept că se făceau și dezbateri publice despre democrație, pluripartidism, alegeri libere, stat de drept. La rândul lor, partidele încercau să se organizeze, mergând prin țară pentru a-și căuta susținătorii. Și totuși, peste toate bunele intenții plutea zâmbetul mefistofelic al lui Ion Iliescu în spatele căruia începuseră se se îngrămădească toți foștii activiști ai PCR-ului, interesați de continuitate.

În aceeași perioadă a apărut și sentimentul că Revoluția Română fusese furată de comuniștii excluși de Ceaușescu de la masa puterii. Eu ieșisem în stradă strigând „Jos Comunismul !”, iar două luni mai târziu, Ion Iliescu vorbea cu nonșalanță despre odiosul dictator și sinistra sa soție, care întinaseră nobilele idealuri ale comunismului atât de drag lui și tovarășilor lui.

Așa că în momentul în care am văzut pe Magheru afișele cu Proclamația de la Timișoara, m-am bucurat. Poate că nu este totul pierdut, m-am gândit, citind celebrul punct 8, cel care propunea ca pe parcursul a trei legislaturi, activiștii comuniști și foștii lucrători de securitate să nu poate candida în alegeri.

Imediat după apariție, Proclamația de la Timișoara s-a bucurat de o susținere puternică. Într-un interval de timp foarte scurt, milioane de români au semnat în favoarea introducerii în prima lege electorală liberă a punctului 8. Din nefericire, proclamația a eșuat iar principiile enunțate atunci au fost date uitării.

Din 1990 încoace, trăim într-o perpetuă anomalie. Începusem printr-o revoluție anticomunistă, dar fără să ne dăm seama, le făcuserăm loc pe scenă aghiotanților lui Ceaușescu. Pentru a intimida partidele nou înființate, Ion Iliescu organiza mineriade în centrul Bucureștiului, iar Petre Roman arăta cu degetul, acuzator, către Ion Rațiu, Corneliu Coposu și Radu Câmpeanu: „S-au demascat !”

De atunci nu s-au schimbat prea multe. Cu excepția lui Emil Constantinescu (probabil un experiment al serviciilor) mereu avem de ales între doi comuniști: ba între Ion Iliescu și Corneliu Vadim Tudor, ba între Adrian Năstase și Traian Băsescu, ba între Traian Băsescu și Mircea Geoană. Motivându-și din ce în ce mai superficial dar și mai agresiv opțiunile, românii trimit în structurile de conducere ale statului comuniști și securiști pe bandă. Apoi se miră de ce în România se trăiește prost și se fură mult.

Acum, după mai bine de douăzeci și unu de ani, constat că Proclamația de la Timișoara este mai actuală ca oricând. Aplicat atunci, punctul 8 ne-ar fi scutit fără îndoială de zbaterea inutilă care a urmat și care – iată ! – încă nu a luat sfârșit. Aplicat acum, Punctul 8 ar fi o soluție pentru marasmul economic și social în care se zbate România. Pentru toate partidele politice, asta ar însemna o curățire de foștii activiști și de actualii securiști. Pentru PNL, ar mai însemna și denunțarea mezalianței cu PSD & PC.

Gândiți-vă ce ar însemna România fără minciunile lui Băsescu, fără mineriadele lui Iliescu, fără slugărnicia lui Boc, fără hoția instituționalizată de Năstase și perfecționată de guvernul PDL, fără circul lui Vadim Tudor, fără toți colaboratorii Securității, mai mici sau mai mari, mai cunoscuți sau mai acoperiți, răspândiți prin ministere, prefecturi și servicii deconcentrate … Gândiți-vă !

P.S. Pentru cine vrea să citească Proclamația de la Timișoara, clik aici !

Anunțuri