Iunie 1990. Încă student fiind, lucram de zor ca să-mi termin lucrarea de diplomă. Împreună cu câțiva colegi, ne stabilisem cartierul general într-un atelier din școală și acolo ne petreceam cea mai mare parte a timpului, ascultând muzică, făcând cafea la ibric cu fierbătorul și bineînțeles, desenând. Pentru a mări ritmul de lucru, hotărâsem ca o noapte din două să nu o dorm. Ziua de predare a lucrării se apropia vertiginos, iar eu eram în întârziere, ca toți ceilalți, de altfel.

Primele alegeri libere de după Ceaușescu avuseseră loc cu mai puțin de o lună în urmă, pe 20 mai. După cum știm, rezultatele consemnate de biroul electoral consemnau o victorie năucitoare a foștilor membri ai Partidului Comunist, grupați de Ion Iliescu în Frontul Salvării Naționale. În Dolj Frontul obținuse 10 mandate de deputat dintre cele 13 scoase la concurs. Celelalte trei mandate s-au  adjudecat de un comunist cu acte în regulă – Silviu Șomîcu din partea Partidului Socialist, de un comunist sub acoperire – Gheorghe Scrieciu din partea Partidului Democrat-Agrar, un fel de clonă roșie a PNȚ-ului înființată la ordinul lui Ion Iliescu, dar și Hariton Nedelcu din partea Partidului Național Liberal. Prin urmare, iată cum reușim să consemnăm în județul Dolj un procent de peste 90 % în favoarea comuniștilor și un singur deputat din afara fostului PCR. Ceaușescu ar fi fost mândru, căci el reușea 99 % dar cu eforturi incomparabil mai mari, în timp ce Iliescu reușise în condiții de democrație ! Și restul țării, lucrurile stăteau la fel de bine pentru foștii comuniști și la fel de prost pentru partidele istorice. Culmea este că până și la Timișoara, PNL reușise să obțină doar două mandate iar PNȚ unul singur, din totalul de 14 de care beneficia județul !

Așa că Iliescu, văzându-se cu sacii electorali în căruță, nu a mai stat pe gânduri și savurându-și victoria din 20 mai, a început să pregătească suprimarea prin violență a manifestației-maraton din Piața Universității. A folosit în acest scop o armată ce-și mai dovedise fidelitatea și în alte rânduri: minerii din Valea Jiului, cei care prin desele lor deplasări la București, nu doar că amputaseră democrația dar inventaseră și un nou termen, „mineriada”, un fel de parafrază la Olimpiada antică sau mai știi ?, la Daciada atât de dragă tovarășilor.

Mineriade se mai întâmplaseră în București. Prima se petrecuse la sfârșitul lui ianuarie, ca răspuns al lui Ion Iliescu și al tovarășilor săi la manifestația partidelor istorice din ziua precedentă. Câteva mii de minerii înarmați cu bâte veniseră în București pentru a apăra democrația … Îmi aduc aminte că dl. Corneliu Coposu a fost evacuat din sediul PNȚ-CD ocupat de mineri, în timp ce Petre Roman (pe atunci primul ministru !) îl arăta acuzator strigând: „S-a demascat, s-a demascat !”. Pentru cine nu știe, să spunem aici că prin anii 50-60, demascarea era un instrument de luptă al tovarășilor împotriva burghezilor și moșierilor, dușmani ai poporului. Întâi îi demascau, apoi îi trimiteau în temniță sau la Canal. Explicația pe care o dă acum fostul prim-ministru este că ar fi încercat în acest fel să-l scape pe Coposu de furia mulțimii … Ar putea măcar să tacă … Cea de a doua mineriadă avea loc trei săptămâni mai târziu, la 18 februarie. Și de această dată, Ion Iliescu folosea minerii pentru a contracara o manifestație anticomunistă, anunțată dinainte și convocată în fața clădirii guvernului, în Piața Victoriei.

După cum spuneam mai sus, văzându-se Președinte și deținând o majoritate covârșitoare în noul Parlament, Ion Iliescu a organizat și cea de a treia mineriadă, fără îndoială cea mai urâtă dintre toate. Nu vreau să scriu acum despre asta, pentru că în ultimii douăzeci de ani s-a scris destul și probabil că se va mai scrie.

Totuși, nu vreau să las această zi să treacă fără a spune încă o dată, că mineriadele lui Iliescu rămân o rană deschisă pe corpul democrației românești. Nu doar pentru pagubele produse de incursiunea minerilor prin sediile partidelor, prin Universitate sau prin Institutul de Arhitectură. Nici pentru că de atunci și până acum, nimeni nu a plătit pentru crimele și violențele din 28-29 ianuarie, 18-19 februarie și 14-15 iunie. Nici măcar pentru că România nu va mai recupera vreodată răul istoric produs de Ion Iliescu și tovarășii săi.

Nu, nimic din toate astea ! Cel mai grav mi se pare că victimele de atunci au ajuns să privească cu speranță către călăii lor, gândind greșit că nu mai pot merge înainte fără sprijinul lor, al foștilor călăi. Cumplită confuzie !

P.S. Fotografiile de mai sus aparțin jurnalistului Romulus Cristea.

Anunțuri