Iată unul din scaunele pe rotile aflat în dotarea Spitalulului Județean de Urgență din Craiova. Alături de tomografe, bisturie și tărgi, acest scaun contribuie după puterile lui la administrarea sănătății populației.

Lăsând deoparte incredibila capacitate de adaptare a românului, care-i permite să repare locomotiva cu crengi rupte din pomul de lângă calea ferată și iată, să facă scaune pe rotile din nimic, îmi pun câteva întrebări: chiar atât de gravă este situația din sănătate ? Înțeleg, Spitalul Județean nu are bani pentru saltele sau medicamente. Dar nici măcar pentru un scaun pe rotile ? Ce au făcut cu banii pe care noi îi plătim ? Totuși, un scaun cu rotile, costă 170 euro, uite aici ! Altfel spus, dacă doamna Udrea (de exemplu !) ar vinde la licitație jumătate din gențile de firmă și un sfert din pantofii cu toc, cu banii obținuți s-ar putea dota cu scaune pe rotile toate spitalele din țară, mai ales că nu au mai rămas așa de multe după acțiunea colegului său, Atilla.

Sunt convins că nu ne realizăm cât de mulți bani plătim în fiecare lună pentru a întreține sistemul național de Sănătate. Poate că ar trebui să afișăm la loc vizibil acasă dar și la birou, un carton pe care să înscriem fiecare cifra lui, suma plătită către bugetul Sănătății. Și apoi să socotim în fiecare an, cât am plătit ca să aibă statul grijă de noi și de fiecăre în parte. Și mai ales să socotim ce sumă am plătit statului timp de 10 – 20 – 30 de ani de când suntem activi. Poate că în acest fel am realiza că suma plătită este uriașă, iar dacă am multiplica-o cu numărul tuturor plătitorilor din țară am avea dimensiunea hoției pe care statul o practică față de cetățenii săi. Zic „hoție” și subliniez asta, pentru că statul știe doar să încaseze, fără să dea nimic înapoi ! Voi cum ați numi asta ?

Slavă Domnului, în general suntem sănătoși ! Dacă mai pățim vreo răceală sau vreo durere mergem pur și simplu la farmacie și cumpărăm pe bani ce ne trebuie, fără să apelăm la serviciile gratuite pe care se zice că le-ar oferi statul. Chiar în situații mai sofisticate, apelăm mai degrabă la doctori din clinici private, plătindu-i așa cum se cuvine, tot din banii proprii, adică din cei care mai rămân după ce ne achităm taxele și impozitele, inclusiv contribuțiile pentru sănătate. Iar dacă – Doamne-păzește – se ajunge la probleme, statul este la fel de departe de individ ca în orice altă situație: asistență sanitară precară, medicamente puține și proaste (că sunt mai ieftine), spitale murdare și aglomerate, etc.

Prin urmare, românul nu beneficiază de serviciile medicale pe care totuși le plătește lună de lună, cu maximă rigurozitate … De cealaltă parte, Ministerul Sănătății și spitalele sale sunt într-o incapacitate cronică de a asigura servicii medicale, iar oamenii sunt din ce în ce mai conștienți de asta. Am cunoscut un bătrân la țară căruia îi era la fel de frică de boală ca și de moarte. Stând de vorbă, ascultându-l, l-am înțeles … Pentru acel om, a te îmbolnăvi acum este la fel de periculos ca în Evul Mediu. Satul lui nu are dispensar sau farmacie iar drumul de țară ce-l leagă de asfalt este impracticabil iarna sau chiar după vreo ploaie … Și chiar dacă ajungi la drum, ce să faci ? La oraș nu mai sunt doctori, spitale și nici medicamente, decât o săptămână pe lună.

P.S. Privind fotografia cu scaunul încropit din două roți de bicicletă, alte două rotițe de cărucior pentru copii și un scaun de plastic cu picioarele tăiate luat probabil de la gunoi, mă gândesc și la îndemânarea autorului. Într-o țară civilizată, un astfel de meșteșug ar fi – cu siguranță – bine retribuit și mai ales bine plasat. Probabil din acest motiv își găsesc milioane de români de lucru în vestul Europei: acolo nu-i pune nimeni să meșterească scaune pe rotile pentru spitale.

De precizat că fotografia este împrumutată de pe site-ul publicației Adevărul.

Reclame