Pe de o parte, demonstrația revoluționarilor din fața clădirii guvernului. Aproape o sută de inși sleiți de frig și burniță, o palidă replică a tinerilor ce-au zguduit România acum douăzeci și doi de ani. Îi văd rățoindu-se fără convingere la jandarmi, parcă îndeplinind un ritual …

Pe de altă parte, Ședință Solemnă în Parlamentul României, dedicată împlinirii a douăzeci și doi de ani de la Revoluție. Cuvântări prețioase, discursuri mărețe, vorbire tremurată, toate menite să ne facă să înțelegem că trăim o zi mare.

Privind alternativ la cele două evenimente, îmi era clar că doar aparent subiectul comun este Revoluția Română din 89. De fapt, avem două chestiuni diferite: unii sunt și acum cu revoluția în stradă, clențănindu-le dinții. Ăilalți cască prin Parlament, plictisiți de moarte că trebuie să piardă timpul cu manifestări nefolositoare.

Întradevăr, pentru fiecare participant, Revoluția a însemnat altceva.

Unii și-au pierdut copilul, sau părintele, sau un alt membru al familiei. Alții s-au ales cu beteșuguri de care trag de zeci de ani. Sunt și dintre cei care au participat pur-și-simplu la Revoluție, dezinteresați și onești, plecând de acasă ca „să-l dea jos pe Ceaușescu”. Este adevărat că unii au au plecat de acasă când Ceaușescu era deja dat jos și nu mai reprezenta niciun pericol.

Dar în afară de aceștia, mai avem o categorie ! Să nu uităm că există și revoluționari care s-au ales cu spații comerciale, cu onoruri de stat și cu funcții dintre cele mai importante. Din această categorie face parte și Ion Iliescu, fără îndoială, cel mai însemnat profitor al evenimentelor din decembrie 1989.

Pentru fostul președinte, Revoluția a însemnat șansa revenirii sale în politică după ce fusese marginalizat de Ceaușescu. Este drept că prețul plătit de România pentru ca bătrânul comunist să-și fructifice șansa a fost prea mare: odată instalat la cârma țării, Ion Iliescu și gașca lui au adus o perioadă de stagnare cu efecte care se mai simt și astăzi. Îmi aduc aminte de simpatia pe care – după decembrie 1989 – țările lumii o arătaseră României și care s-a transformat după iunie 1990 în stupoare, apoi în indiferență și izolare.

În timp ce fostele țări comuniste au folosit din plin toate oportunitățile politice și economice ale perioadei ce a urmat, România a continuat să se târască în mocirla, incapabilă de reforme, incapabilă să se despartă de trecut. Ca să înțelegem mai bine, priviți acum la fosta Germanie Comunistă, la Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, etc.

Din acest motiv, Ion Iliescu nu trebuie privit astăzi doar ca unul dintre criminalii din decembrie 1989 ci și ca pe omul căruia îi datorăm startul ratat al României și marginalizarea profundă cu care astăzi încă ne mai confruntăm …