Vă mai aduceți aminte de Partidul Democrat Agrar din România ? Nu ? Atunci este bine să ne amintim cum a apărut, dar și cum a dispărut.

Apariția sa din ianuarie 1990 a fost determinată de frica lui Ion Iliescu în fața ascensiunii Partidului Național Țărănesc în încrederea Românilor. Din acest motiv, în laboratoarele puterii de atunci, s-a pus la cale o diversiune tipic securistică, respectiv denigrarea pe toate căile a liderilor Partidului Național Țărănesc. Concomitent s-a decis înființarea unui alt partid țărănesc ce urma să aibă ca electorat-țintă țărănimea și funcționarii de stat din mediul rural (inginerii agronomi, cadre didactice, etc).

Primul președinte al noului partid a devenit Victor Surdu, nu doar unul dintre prietenii de încredere ai lui Ion Iliescu, ci și un fost activist comunist cu ștate grele, un adevărat tovarăș de încredere: președinte al Asociației Studenților Comuniști, fost secretar cu agricultura al Comitetului Județean al PCR Iași, președinte CAP, director de Direcție Agricolă, etc.

Mesajul foștilor activiști PCR grupați în noul PDAR era foarte simplu: „Vreți să votați țărăniști ? Foarte bine, votați țărăniști, dar nu p-ăia veniți din străinătate să ne fure țara, ci p-ăștia ai noștri, de aici, din popor …” În felul acesta, precum și cu ajutorul nedisimulat al Puterii, PDAR a reușit să intre în Parlamentul din 1990 obținând cca. 2 %, un scor mic dar suficient pentru a avea 9 deputați și a impune ministrul agriculturii în primul guvern Roman, în persoana lui Nicolae Ștefan. Deloc întâmplător, PDAR  a s-a pierdut în meandrele politicii românești, după ce a fuzionat cu Partidul Noua Românie condus de Virgil Măgureanu, fostul șef al SRI.

Dar despre Proclamația de la Podul Înalt, vă mai aduceți aminte ? Sunt sigur că nu, deoarece chiar în 1990 când a apărut, nu a avut vreun ecou semnificativ printre români, cu tot efortul autorităților de a o mediatiza și promova.

Evident, efortul puterii era determinat de o altă proclamație, cu mult mai populară, apărută la Timișoara și extraordinar de bine primită de milioane de români, ce au și semnat pentru a o susține. Este vorba despre „Proclamația de la Timișoara”, prezentată opiniei publice în martie 1990. Nu vreau să insist, dar trebuie subliniat că și acest document a provocat multe frisoane celor ce acaparaseră puterea în România, deoarece (prin celebrul său punct 8) se cerea retragerea tuturor foștilor activiști comuniști și foștilor securiști de la conducerea țării și neparticiparea acestora în alegerile ce fuseseră programate pentru 20 mai 1990.

Și în acest caz, puterea a reacționat rapid: pe de o parte, un val de minciuni și denigrări s-au revărsat peste autorii Proclamației, pe de altă parte și pentru ca diversiunea să fie completă, a apărut și versiunea confecționată în laborator, adică „Proclamația de la Podul Înalt”, un document de care astăzi nimeni nu-și mai aduce aminte.

De ce apelez acum la aceste două exemple vechi de douăzeci de ani ?

Pentru că aceleași laboratoare ce au inventat la vremea lor PDAR ca alternativă la PNȚ-CD și Proclamația de la Podul Înalt ca alternativă la Proclamația de la Timișoara, pun acum la cale o nouă diversiune: „Prințul Paul” !

Vă rog să observați cum puterea de azi folosește din nou rețeta diversiunii pentru a contracara și a combate tendințele naturale către democrație și libertate manifestate de români. Știm cu toții că MS Regele Mihai este acum cel mai respectat român și totodată omul care se bucură de cea mai ridicată cotă de încredere. Este o situație pe care nu doar eu o constat ci și sondajele de opinie și / sau studiile sociologice. Este o realitate.

Din nefericire, adversarii României sunt mereu gata de ripostă. Astăzi, ei răspund în aceiași termeni ca în anii 90: „Vreți Monarhie dragi români ? Foarte bine, atunci vă dăm Monarhie. Dar în rolul principal îl distribuim pe Principele Paul și pe Principesa sa. S-au îngrijit de toate-cele, ba au și un prinț moștenitor, botezat chiar de Patriarhul Bisericii Ortodoxe și nășit de Președinte ! Ce mai vreți ?”

Știu că repet lucruri care s-au tot spus, dar e bine să spunem de ori-de-câte ori este nevoie: așa-zisul Principe Paul este un cetățean (aproape) obișnuit. De fapt se numește Paul Lambrino și este fiul lui Mircea Lambrino, un fiu considerat nelegitim al lui Carol al II-lea. Nașterea lui Mircea a avut loc în august 1920, la un an după desfacerea căsătoriei Regelui cu Ioana (Zizi) Lambrino și la doi ani după căsătoria făcută pe ascuns și fără încuviințarea Casei Regale. Să observăm că dl. Mircea Lambrino a purtat numele de fată al mamei sale, procedură obișnuită în astfel de situații. Aș mai adăuga doar faptul că dl. Lambrino-tatăl a fost căsătorit de mai multe ori, mama dlui. Paul fiind doar una dintre neveste, după cum și dl. Paul este doar unul dintre fii acestuia.

Asocierea forțată pe care individul o practică față de Casa Regală a României pare să fie mai degrabă o uzurpare de calități, căci titlul de membru al Casei Regale de România nu poate fi acordat de justiție ci doar de Șeful Casei Regale, iar în ce privește situația domnilor Mircea și Paul Lambrino nu au existat astfel de decizii.

Și totuși, propaganda băsistă nu a întârziat să intre în acțiune, anunțând că dl. Lambrino-fiul ar fi devenit membru al Casei Regale a României. Ca un adevărat certificat de autenticitate al demersului susținut de putere, chiar și Elena Băsescu a găsit timpul necesar ca între două succesuri europene să-l felicite pe dl. Lambrino, tocmai de la Bruxelles.

Nu mă îndoiesc, aceste manifestări vor continua și vor implica pe toți obedienții puterii. Sper că – măcar de această dată – planul puterii va eșua !

*) prinspol = Prince Paul

Anunțuri