2013 06 16 Constitutia lui Basescu

După cum se vede, președintele Băsescu reușește din nou să pună teme pe agenda publică. De această dată, dumnealui nu se limitează la celebrul său deziderat, respectiv reducerea numărului de parlamentari. Nu, acum vrea sa desființeze una din instituțiile statului și anume Senatul României.

Ca să înțelegem mai bine, vă propun o scurtă incursiune în istoria parlamentarismului românesc ca să observăm că nu este prima dată când Senatul României se confruntă cu un atac.

Că ne place sau nu, statul român nu are cine-știe-ce vechime. După Unirea cea Mică, putem vorbi de Principatele Române, iar după 1918, putem vorbi despre Regatul României închegat ca stat în adevărată concepție. Perioada interbelică a consolidat statul român, dar a fost urmată de nenorocirea impusă la sfârșitul războiului de Uniunea Sovietică: Republică în locul Monarhiei și Marea Adunare Națională – adică unicameralism, în locul Parlamentului alcătuit din Cameră și Senat.

În orice caz, fiecare etapă istorică pe care țara noastră a parcurs-o, a scos în evidență o nouă viziune despre organizarea statului. De regulă, noul proiect a avut ca obiectiv să îmbunătățească precedentul.

Ca să parcurgem foarte repede aceste etape, trebuie spus că Alexandru Ioan Cuza a elaborat și promovat pentru Principatele Unite o Constituție ce instituia un parlament alcătuit din două camere, respectiv Adunarea Electivă și Adunarea Ponderativă. Asta se întâmpla în 1858. Dacă prima cameră era supusă unui proces electoral, cea de a doua era alcătuită din reprezentanți ai bisericii, justiției sau armatei, adică oameni ce fuseseră deja supuși unui proces de selecție și care reprezentau o elită intelectuală și politică a vremii, gata să-și ofere aproape necondiționat serviciile.

În cea de a doua etapă, rolul de maximă importanță a fost deținut de Regele României, Carol I-ul. Rolul Său este cunoscut și recunoscut astăzi. Fără a mai intra în amănunte, o să arătăm aici că noua Constituție din 1866 rânduia încă o dată Parlamentul României ca fiind alcătuit din două Camere, respectiv Adunarea Reprezentanților și Senatul. Și de această dată, procedura de desemnare a membrilor celor două Camere era diferită: camera inferioară, prin alegeri. Senatul, urmând reguli de selecție din rândul bisericii, armatei române, dar și dintre profesorii celor două Universități ale României de atunci: Iași și București.

Mergând mai departe, ajungem la Constituția din 1923, legea fundamentală a României acelor vremuri, legea ce a consfințit succesul românesc din primul război mondial și constituirea noului stat, România Mare. Firesc, regimul bicameral era din nou inclus în organizarea parlamentului și a statului.

Lucrurile nu au suferit modificări majore până în 1948. În acest an s-a modificat din nou (știm cum, nu-i așa ?) Constituția României. Bicameralismul ce reprezenta o tradiție în parlamentarismul românesc, a fost eliminat cu brutalitate. În locul celor două camere, a apărut Marea Adunare Națională, o structură lipsită de personalitate și subordonată Partidului Comunist. Ca să înțelegem mai bine, o să cităm aici unul dintre articolele Constituției, ce prevedea în termeni clari că „Marea Adunare Națională este unicul organ legiuitor al Republicii Populare Române.”

Trecerea de la Republica Populară la Republica Socialistă (decisă în 1965) nu a însemnat vreo modificare a regimului parlamentar din România. Dimpotrivă, Marea Adunare Națională a fost re-confirmată ca organism legiuitor chiar dacă niciodată nu a avut curajul de a ieși din cadrul impus de Partid, de Gheorghiu-Dej sau de Ceaușescu. Mai mult, Ceaușescu a folosit momentul așa-zisei reforme din 1965, nu doar pentru a se intitula Președintele României ci și pentru a se fandosi în fața lumii cu un sceptru – atribut regal ! – ce-i fusese înmânat de Ștefan Voitec, într-o ceremonie organizată de propaganda comunistă.

În fine, Revoluția de la 1990 (sau ce o fi fost atunci), a abolit Constituția comunistă cu tot cu așa-zisul Parlament Unicameral cunoscut sub denumirea de Mare Adunere Națională. De la alegerile din mai 1990, alegem două camere, respectiv Camera Deputaților și Senatul României, într-o încercare – insuficient susținută – de a recupera valorile consacrate ale Statului Român.

În loc de concluzie:

Traian Băsescu continuă acțiunile începute în anii de după război și îndreptate împotriva statului român. Analizându-i comportamentul, Președintele României se dovedește a fi omul care continuă programul antiromânesc început la sfârșitul celui de al doilea război mondial. Acțiunea sa nu trebuie privită ca o încercare de a reduce numărul de parlamentari ci ca o tentativă explicită de a reduce numărul de instituții democratice din România. De fapt, este o evidentă încercare de a reduce democrația din România. O diversiune, antinațională !

Sper că de data asta nu o să-i reușească.

Anunțuri