Oare cum va fi atmosfera din Partidul Național Liberal după ce Vasile Blaga va fi instalat președinte ?

2014 06 KIVB -

Întrebarea nu este lipsită de temei deoarece știm că fuziunea celor două partide va duce la formarea unui nou PNL cu un președinte furnizat de vechiul PNL (Klaus Iohannis) și un copreședinte sau un prim-vicepreședinte, furnizat de PD-L (Vasile Blaga). Totodată, va stabili un candidat comun pentru alegerile prezidențiale în persoana lui Klaus Iohannis, fără îndoială. Să mergem cu presupunerile mai departe și să acceptăm că rezultatul alegerilor va fi un succes și că dl. Iohannis va deveni președintele României. În consecință, va elibera funcția de președinte al noului PNL rezultat prin fuziune, această funcție urmând să fie ocupată de copreședintele Vasile Blaga. Prin urmare, Vasile Blaga – președinte PNL. Frumos nu-i așa ? Hmm, nu-i doar frumos ci și foarte, foarte posibil.

Și totuși, în afară de această posibilitate, aș vrea să mai adaug trei motive pentru care fuziunea celor două partide trebuie împiedicată.

1. Fuziunea PNL – PD-L nu reflectă interesele membrilor și este comandată de interese obscure.

Sper că vă aduceți aminte că nu este prima încercare de fuzionare a celor două partide. Prima tentativă s-a consumat în 2006 – 2007. Din fericire, planul de atunci nu a reușit, iar fuziunea propusă s-a redus la absorbția de către partidul lui Băsescu a unei mici grupări desprinse din PNL. Este drept că și fostul Partid Democrat s-a coafat nițel: lângă trandafirul socialist, a adăugat sufixul liberal. În plus, noua alcătuire a început să pretindă că doar ei sunt politicieni de dreapta în România. I-am văzut cu toții cu guvernarea pe mână din 2008 până-n 2012 și ne-am lămurit, dar asta-i altă poveste.

Pentru mine este clar: cei care au încercat să facă fuziunea de atunci, încearcă și acum. Au învățat din greșelile făcute și s-au pregătit mai bine. Nu s-au mai încurcat cu oamenii din eșalonul doi și le-au impus ideea celor din primul eșalon. Aceștia au devenit peste noapte prieteni cu adversarii de ieri și promotori fără scrupule ai ideii. Da, acum este o acțiune bine organizată, iar de fuziune se ocupă chiar conducerea partidului. Spre deosebire de încercările trecute, acum pregătirile se fac la vedere, cu comisii paritare și comunicate de presă și nu ca acum șapte-opt ani, cu întâlniri conspirative și negocieri secrete.

La fel de clar este și că membrii celor două partide nu-și doresc fuziunea. Zilele acestea am stat de vorbă cu mulți dintre ei și reacția lor este aproape identică: resping ideea. Chiar și cei care o acceptă, spun că fuziunea se face pentru că „așa vor șefii, deci este (sau va fi) bine”.

2. Motivul invocat de fuzionanți privind o așa zisă coagulare a dreptei, nu există.

Înainte de orice altceva, trebuie spus răspicat: politica românească nu se face pe criterii doctrinare. În România nu există programe politce de dreapta sau de stânga. Nici nu s-a făcut vreodată guvernare de dreapta sau de stânga. Ultimii care au făcut asta, au fost comuniștii ! Ăia nu au stat pe gânduri să abolească monarhia, să confiște prin naționalizare proprietatea industrială și prin cooperatvizare proprietatea țărănească. Acelea au fost veritabile măsuri de stânga, făcute cu lacrimi și sânge. De atunci și până acum, nu am văzut niciun partid politic așa-zis de dreapta care să aibă curajul să pornească restaurația monarhiei, să restituie necondiționat proprietățile furate foștilor moșieri și burghezi și să re-împroprietărească țăranii români cărora nu li s-a furat doar pământul ci și utilajele agricole și animalele din gospodărie. Când fac declarații, liderii așa-zisei drepte sunt foarte tari: sprijină proprietatea, reduc birocrația și sunt monarhiști convinși. În schimb, atunci când au puterea me mână devin niște mielușei și ne explică cu argumente că „acum nu este momentul”.

Dreapta înseamnă economie liberă, proprietate privată, taxare redusă, stat minimal. În România noastră, economia nu este liberă, atât timp cât contractele cu statul se fac după criteriul șpăgii. Proprietatea nu este respectată atât timp cât statul echilibrează bugetul impunând taxe și impozite pe care le plătesc doar companiile private în timp ce companiile de stat sunt scutite. Nu în ultimul rând, statul continuă să fie principalul angajator din economia românească. Acesta nu este un stat minimal, ci dimpotrivă. Nu mai vorbim că – la nivel declarativ – toți guvernanții sunt de acord că statul este cel mai prost administrator. Aceiași guvernanți permit ca statul să administreze sănătatea, învățământul, construcțiile de autostrăzi, etc. Asta nu-i o mare și evidentă minciună ? Poți fi de dreapta și să te bați pentru ca statul să-și păstreze influența în economie ?

Să mai adăugăm că disputa politică între dreapta și stânga a apărut în timpul Revoluției Franceze, atunci când membrii Adunării Naționale care îl sprijineau pe Rege stăteau în dreapta, iar cei care sprijineau Republica stăteau în stânga. Iată un test frumos: câți dintre așa zișii lideri ai dreptei de azi și-ar sprijini Regele ? Hai să-i văd !!!

3. Fuziunea PNL – PD-L este un atac la pluripartidism.

Revoluția din 1989 nu a fost îndreptată doar împotriva lui Nicolae Ceaușescu. Ca participant la acele evenimente, pot să spun că a avut și o foarte importantă componentă anticomunistă. Eu însumi fac parte dintre cei care au strigat în stradă „Jos comunismul” în timp ce eram priviți cu ostilitate de cei care strigau „Jos Ceaușescu”. Alături de proprietatea statului asupra economiei, comunismul a însemnat și partidul unic. Așadar, eliberarea de sub Ceaușescu a însemnat și revenirea tării la pluripartidism, iar românii au avut din nou dreptul să înființeze partide, la fel ca înainte de război. Este drept că lui Ion Iliescu nu i-a convenit asta. Atât domnia sa, cât și Siviu Brucan, celebrul ideolog PCR, vorbeau despre nou înființatul Front al Salvării Naționale ca despre o mare mișcare politică în care să încapă toate tendințele: liberali, țărăniști, comuniști, etc.

De atunci, a trecut aproape un sfert de secol. Fără folos, aș spune – din moment ce există partide politce ce nu se sfiesc să declare că trebuie să avem mai puține partide politice. Comuniștii spuneau că un singur partid este suficient și că acesta știe tot ce trebuie românilor și României. Nu suportau concurența, și având posibilitatea de a face legile țării, stabiliseră cu de la ei putere că un singur partid are dreptul la activitate: al lor. Cei care nu agreau partidul unic erau marginalizați, dar totuși obligați să voteze. De aici și extraordinarele unanimități de atunci, de peste 99 % !

Azi, ne-am trezit cu o teorie identică care a fost doar puțin ajustată. Suntem de acord că un singur partid era prea puțin, dar ni se pare că trei partide sunt prea multe. Așa că mergem pe ideea că două partide ar fi suficiente: eventual unul de stânga și unul de dreapta, chiar dacă doctrinele partidelor sunt insuficient stabilizate.

În ce mă privește, nu înțeleg de ce numărul de partide din România trebuie scăzut. Pretutindeni în lume, partidul politic este un atribut al democrației și al pluralismului de idei. De ce trebuie să avem doar „două mari partide” ? Asta ar însemna o limitare a democrației, deoarece alegătorii vor fi limitați la doar două opțiuni.

Anunțuri