2014 11 Macovei

Aud că Monica Macovei, după incontestabilul succes înregistrat în alegerile prezidențiale, s-a decis să înființeze un nou partid politic. Nu-i rău ! Cu cât sunt mai multe partide pe scena politică, cu atât societatea are parte de mai multe soluții la problemele cu care se confruntă, iar alegătorii dispun de o mai mare varietate de opțiuni.

Totuși, ascultând-o pe fosta candidată vorbind despre dreptate, libertate, capitalism și antreprenoriat, mărturisesc că simt o strângere de inimă: prea mulți impostori revendică liberalismul doar pentru a-l confisca în folos propriu.

Din păcate, nu doar liberalismul se găsește în această situație, ci mai toate curentele politice. Cum aceste manevre sunt mai mult decât niște „mutatis mutandis” o să fac un scurt inventar al marilor confiscări de partide, așa cum s-au petrecut ele în ultimii douăzeci de ani.

Prima confiscare: PNȚ

După retragerea Seniorului Coposu, cu toții și-au luat mâinile de pe PNȚ. Rând-pe-rând, Emil Constantinescu, Victor Ciorbea și Andrei Marga au făcut tot posibilul pentru a scoate de pe scena politică unul din partidele ce au făcut istoria României. Până la urmă au reușit. Ca să fie siguri că nici nu mai revine vreodată, nici nu s-au mai implicat lăsându-l să intre în scenă pe Aurelian Pavelescu. Acesta nu a stat prea mult pe gânduri: l-a ambalat frumos, ba i-a pus și o fundiță roz, apoi l-a înmânat cu multă ceremonie lui Elena Udrea. Conform planului, blonda l-a luat fără alte izmeneli și l-a dus direct în dulapul cu vechituri al lui Băsescu. Ca să nu creadă lumea că a murit, cei trei îl mai scot de acolo la sărbători electorale, ca să ia puțin aer, apoi îl bagă la loc.

A doua confiscare: PSD.

Cu social democrația a fost mai simplu: într-o perioadă în care oricum nu se înțelegea prea bine ce-i aia, Iliescu s-a vorbit cu Atanasiu și au organizat un „hocus-pocus-preparatus”, înșelând vigilența lui Sergiu Cunescu. În acest fel, a dispărut PSD-ul istoric și a apărut un PSD mai alb și mai frumos, cu Adrian Năstase-n frunte. După ce au socotit că uitarea s-a așternut peste mitingurile în care fâlfâiau stagurile roșii ale PCR-ului, noii lideri au revopsit partidul confiscat în același roșu cunoscut încă de la revoluția marxist-leninistă. Dar asta nu mai contează pentru nimeni, pentru că tânăra generație oricum nu știe cine a fost Vladimir Ilici Lenin: manelist sau fotbalist ?

A treia conficare: PNL.

Cu liberalismul a fost mai greu, dar – după cum se vede – nu imposibil: ani la rând, partidul Brătienilor a rezistat la toate rupturile la care a fost supus. Și pentru că așa nu a mers, iar partidul a continuat să existe, s-a adoptat o tactică nouă: fuziunea cu partidul lui Băsescu. Este adevărat că o bună perioadă PNL a reușit să fenteze cântecul de sirenă al democraților, dar în cele din urmă tot s-a găsit unul care să-i pună piedică. În cădere, tocmai cei care aveau datoria să-l apere, l-au împins direct în balta cu unsoare creștin-democrată, iar acum, în loc să pună mâna și să-l scoată din mizerie, unii îl tăvălesc bine, să-l mânjească cu noua doctrină peste tot, alții îl presară cu fulgi popular-europeni, cât să dea bine în poza de familie de la Bruxelles. Mai sunt și dintre cei care stau pe margine și țin discursuri importante despre unificarea dreptei, ca niște liberali de bine ce sunt.

Iată cum s-a ajuns ca dinspre o orchestră politică bine garnistă cu tobe, viori, saxofoane, piane, trompete și chitări, să auzim aproape un singur sunet: o țiuitură lungă, ca țignalul unui vapor, care le acoperă pe toate celelalte.

P.S. Culmea este că nici curentele politice pe care le putem socot de nișă nu scapă de practica confiscării, un astfel de exemplu fiind conservatorismul. La începutul secolului XX, acesta era reprezentat de Petre Carp și Tache Ionescu. Acum, după un secol ciudat cu două războaie mondiale și mult comunism, conservatorii români înseamnă Dan Voiculescu și Daniel Constantin.


Citește și Răzbunarea lui Rațiu și Câmpeanu – un articol din ianuarie 2014

Reclame