Răscoala de la 1907 continuă să fie un subiect de dispută peste mai bine de un secol și un deceniu de la izbucnire / desfășurare / înfrângere.

Iar dacă în privința cauzelor se mai cade la învoială, numărul morților rămâne o discuție nesfârșită: au fost peste 10.000de țărani uciși (așa cum scria presa socialistă a vremii) ? Sau doar 1.780, așa cum precizează raportul întocmit de generalul Dabija la cererea Regelui Carol I ?

Greu de spus acum, dar – în ce mă privește – prefer să-i dau crezare unui militar în misiune și nu ziariștilor N.D. Cocea și Constantin Mille, comuniști declarați și autorii scornelii cu cel peste zece mii de victime ale răscoalei.

Până una-alta, așteptând implicarea istoricilor care vor desluși adevărul acelor zile, o să vă spun povestea cănii galbene pe care o vedeți în fotografie, așa cum o știu de la bunica mea, o copilă de numai 6 ani, dar puternic marcată de întâmplarea la care a participat.

Oricât ar părea de ciudat, din cană s-a băut vin într-una din nopțile cu tulburări prilejuite de Răscoala de la 1907 ajunsă în satul oltenesc Negoiești de pe valea Amaradiei.

Despre răscoală se vorbea în casă, dar nu se știa mare lucru. Negoieștiul era la o jumătate de zi de mers cu căruța față de Craiova așa, că știrile veneau greu, sub forma unor zvonuri întârziate și care mai păstrau destul de puțin din adevărul inițial.

Cert este că pe la sfârșitul lui februarie, „făclia Răscoalei” adusă de câțiva oameni dintr-un sat vecin ajunge și în satul bunicii mele, mai precis chiar în fața casei părinților săi. De ce tocmai acolo ? Pentru că tatăl bunicii mele (adică străbunicul meu) era preot, iar oamenii veniseră să-i ceară să tragă clopotele pentru a se aduna lumea la biserică.

Evident, stră-bunicul, om care respecta cu sfințenie rânduiala bisericii, nu a fost de acord să folosească clopotul bisericii pentru așa ceva, prin urmare le-a cerut oamenilor să plece și să-și vadă de treburi.

În acel moment, oamenii au ascultat, dar spre seară, probabil încurajați de venirea întunericului, au venit mai mulți și au ocupat întreaga curte vociferând și agitând câteva făclii. Bunica, fiind doar un copil, s-a speriat foarte tare, la fel și mama sa, preoteasa. Dar părintele a ieșit din casă, cu crucea într-o mână și cu un opaiț în cealălaltă și după ce le-a spus oamenilor că nu va trage clopotele, le-a cerut încă o dată să plece. Atunci, unul dintre țărani a venit în față și s-a răstit la preot, amenințând-l că dacă nu va trage clopotele, atunci unul din ei va face asta, chiar dacă va exista împotrivire.

Dar străbunicul a coborât treptele casei și l-a înfruntat: și cum ai să faci ? Ai să mă omori ? Că altfel n-ai să poți să treci peste mine, i-a zis străbunicul stând față-n față.

Văzând curajul preotului care stătea singur în fața câtorva zeci de oameni, cei mai mulți și-au luat seama, s-au întors și au plecat spre casele lor. Și totuși, câțiva țărani au rămas în fața porții. Peste noapte au aprins un foc folosinde-se de ulucile din gardul bisericii, ba au făcut rost și vin, astfel încât, cântând și vorbind, au petrecut până spre dimineață.

În zori, străbunicul a ieșit în fața porții ca să vadă ce se întâmplase.  Focul era stins, țăranii plecaseră. Mai puțin unul, care, răpus de băutura din ajun, dormea acoperit de brumă în șanțul din fața porții.

L-a trezit, cu gândul că dacă-l lasă acolo poate să moară. Ăla l-a privit cam tulbure, apoi s-a dus, fugind. Nu mă îndoiesc că – văzut din față – semăna cu celebrul personaj din tabloul lui Octav Băncilă, doar că pe lângă el nu zburau gloanțe și nici nu se vedeau sate incendiate.

Înainte de a intra în casă, a văzut cana galbenă. Zăcea răsturnată, nu departe de vatra în care se făcuse focul. Așa că a luat-o în casă, cu gândul de a-l găsi pe cel de la care fusese luată, pentru a o înapoia.

Din păcate pentru fostul proprietar al cănii, eforturile străbunicului au fost în zadar, acesta rămânând necunoscut. Iar cana a fost adusă de la Negoiești la Craiova cincizeci de ani mai târziu, când bunica a cumpărat o casă în care am trăit și eu până când m-am însurat.

Acolo a stat cana până acum vreo doi ani, când mama mi-a dat-o mie.

P.S: Bunica mi-a relatat această întâmplare după ce a văzut în manualul meu de istorie felul în care era descrisă răscoala. Iar după povestire, mi-a spus răspicat, să țin bine minte: în satul lor și în satele din împrejurimi, nu a murit niciun țăran. Dar au fost jefuite câteva case de oameni înstăriți, iar pe unul care s-a împotrivit l-au bătut de a rămas beteag tot restul vieții.