Își mai aduce cineva aminte de machetele din polistiren ? Înainte de ’89, erau o modalitate foarte folosită la prezentarea proiectului pentru un nou edificiu, unui nou cartier sau a unor proiecte mai ample, de urbanism și sistematizarea teritoriului. Majoritatea Institutelor de Proiectări aveau în schemă şi un serviciu specializat, a cărui principală îndatorire era producerea acestor machete, esențiale pentru ca activul de partid şi de stat să înțeleagă situația din teren.

Cea mai însemnată onoare care i se putea face unei machete era de a fi prezentată cuplului prezidenţial: Elena & Nicolae Ceauşescu. Într-o astfel de situaţie, macheta era pregătită cu mult timp înainte, de un „colectiv de specialişti”, coordonaţi de activistul PCR responsabil de acţiune.

Fie că era vorba de noi ansambluri de locuinţe, de construcţia unui nou combinat sau chiar de demolări, o machetă ajuta pe toată lumea să înţeleagă mai bine ce urma să se întâmple pe suprafeţe foarte mari, de ordinul zecilor sau chiar sutelor de hectare.

La avizări, Ceauşescu se învârtea în jurul planşetelor înşiruite şi pe care erau amplasate viitoarele blocuri, sau după caz, viitorele furnale. Pe lângă el roiau activiştii, mereu gata să-i dea explicaţiile la eventualele întrebări. De obicei, în încăpere erau acceptați și specialiștii, dar ei erau ținuți deoparte fiind considerați un risc potențial: dacă se băgau în vorbă cu Tovarășu’? Sau, și mai rău, cu Tovarășa?

Eu cred că Ceauşescu nu înţelegea mare lucru din informaţiile pe care le primea, nu doar pentru că erau nişte chestiuni tehnice pe care nu le putea cuprinde, ci mai degrabă pentru că nu îl interesau câţi metri pătraţi de suprafeţe verzi revin pe cap de locuitor sau care o fi distanţa optimă între blocuri. În schimb, nu am nicio îndoială, era foarte interesat în a crea impresia că este un cunoscător al problemelor. Mi-l aduc aminte de la telejurnale, cu un băţ în mână ca un tac de biliard, arătând arhitecţilor, pe hărţi atârnate pe pereţi, pe unde şi cum trebuie trasate bulevardele, după ce gesticulase minute în şir în faţa machetelor.

Întâmplarea pe care o relatez s-a petrecut la una din prezentările care aveau loc frecvent în perioada respectivă.

Ceauşescu, însoţit de nevastă şi de grupul lui de activişti a intrat în încăperea în mijlocul căreia se găsea macheta viitorului bulevard Victoria Socialismului, cu umor rebotezat de bucureşteni „Victoria Socialismului asupra poporului”. În capătul bulevardului, astfel încât să poată fi văzut de cât mai multă lume, urma să fie amplasată celebra Casă a Poporului, ulterior devenită Palatul Parlamentului.

Unul dintre cei prezenți îi explica Tovarăşului cum stă treaba: câte sute de apartamente, câte alei, câţi pomi, câţi metri pătraţi pe cap de locuitor, etc. Vădit dezinteresat, Ceauşescu îl întrerupe şi arată cu degetul către un bloc din polistiren: „Tovarăşe Cutare, dar blocul acela nu stă bine acolo, cum de este posibil să faceţi asemenea greşeli ?” şi ca să fie mai convingător, se apleacă peste planşete, dezlipeşte unul dintre blocuri de la locul lui şi după un moment de gândire îl amplasează mai încolo, ca să se ştie cine este şeful şi cum se decide unde stă blocul. Ca de obicei în astfel de situaţii, toţi cei din jur plecau capul și consemenau prin agende prețioasa indicaţie. Să nu uităm că urmau să răspundă cu capul (şi uneori cu funcţia) pentru dusul la bun sfârşit al noului amplasament.

Dar … stupoare ! Înainte ca efectele indicaţiei să fi fost desăvârşite în agendele activiştilor, Tovarăşa pufneşte uşor, abia perceptibil şi întinzându-se după blocul buclucaş decretează: „ … dar nici acolo nu se poate, dragă. Uite, aici este cel mai bun loc !” mai spune dumneaei şi instalează blocul de polistiren într-un cu totul alt loc.

Anturajul face feţe-feţe. Unii numără becurile din tavan, alţii mai realişti, privesc cu încăpăţînare covorul persan din încăpere. Este o linişte egipteană, numai bună pentru ca cei prezenţi să audă vocea lui Ceauşescu care se opune cu fermitate: „Nu tovarăşă, nu aveţi dreptate !” şi ca să sublinieze cele spuse, ia blocul din amplasamentul – să-i spunem „Elena” şi îl pune la loc, pe amplasamentul decis anterior – „Nicolae”. Mai mult, pentru a sugera celor de faţă că decizia sa trebuie să rămână definitivă, face câţiva paşi mai încolo şi cere explicaţii cu privire la conformarea unei intersecţii figurate pe machetă.

Dar lucrurile nu puteau rămâne aşa pentru Elena, mai ales că fusese ofensată în mod vizibil, de faţă cu mulţi activişti şi oameni din aparat. Chiar dacă majoritatea celor prezenţi îl urmaseră pe preşedinte şi erau deja atenţi la discuţiile angajate, Elena se opreşte în dreptul amplasamentului „Nicolae” şi filozofează cu voce tare, astfel încât să fie auzită în toată încăperea: „ … şi totuşi, Nicu nu are dreptate …” Aşa că, în văzul tuturor, dezlipeşte blocul din amplasamentul „Nicolae” şi îl bagă în buzunar, pecetluind astfel soarta câtorva zeci de apartamente.

Deși pare greu de crezut, întâmplarea este reală şi s-a petrecut în 1987. Din nefericire, istoria nu ne mai spune ce s-a întâmplat cu blocul Elenei Ceaușescu: a rămas în buzunarul ministerial ori, de dragul câtorva zeci de familii, o fi fost repus pe amplasamentul inițial.