Ceaușescu s-a dus acum 33 de ani. Tot atunci, economia României a început să facă primii pași de la formula producției planificate centralizat, pe model rusesc, către economia de piață, organizată pe model occidental. Și din acest motiv, România de azi produce de șase-șapte ori mai mult decât România socialistă.

Cu toate acestea, există un cor de nostalgici care plâng nu doar după defunctul dictator ci și după fabricile și uzinele „date pe nimic străinilor”. Câțiva rătăciți dintr-ăștia i-am văzut zilele trecute în cimitir, recitând poezii așa-zis patriotice și cântând imnuri comuniste la mormântul lui Ceaușescu. Alții înroșesc internetul postând amintiri din Epoca de Aur și ridicând în slăvi realizările regimului trecut, de la nenumăratele blocuri de locuințe până la fabricile și uzinele în care oamenii muncii nu mai pridideau cu producția.

Evident, niciunul dintre acești nostalgici nu ar recunoaște că în blocurile acelea, apa rece se furniza doar o jumătate de zi, că apa caldă era o raritate, că gazele nu aveau presiune nici cât să fierbi o ciorbă, că electricitatea se oprea ore în șir, că un calorifer fierbinte era o minune care nu dura nici trei zile.

Cât despre ce se întâmpla cu adevărat în fabrici și uzine, dincolo de triumfalismul care se revărsa din presa de partid, realitatea era cruntă: planurile de producție impuse de politruci nu puteau fi realizate, nemulțumirile muncitorilor erau din ce în ce mai mari și, ca urmare a inexistenței libertății de decizie, soluțiile nu existau.

Dovezile cu privire la incapacitatea economiei socialiste erau cu duiumul, trebuia doar să le accepți. Dar asta ar fi însemnat recunoașterea faptului că Partidul Comunist Român nu este în stare să conducă țara.

Aceste dovezi nu erau cuprinse doar în nerealizările de plan (știm prea bine cum erau măsluite, atât în producția industrială cât și în producția agricolă), ci și în rapoartele făcute de Securitate. Pentru că, oricât de ciudat ar părea astăzi, Securitatea veghea și supraveghea până și producția din unitățile industriale.

Așadar, hai să ne uităm pe o notă întocmită de Securitatea județului Dolj cu privire la producția din Uzina de Automobile din Craiova, o unitate considerată a fi de elită în economia socialistă a vremii. Este datată 8 decembrie 1989, deci la cca. opt ani după ce primul automobil Oltcit ieșea pe poarta fabricii construită de compania Citroen în Craiova și considerată la vremea respectivă cea mai modernă din Europa.

Din această notă (vezi imaginile alăturate) aflăm multe lucruri despre adevărata valoare a economiei românești din acea vreme. Astfel, la momentul redactării notei, stocul de automobile era de 6.590 de unități, dar – atenție! – dintre acestea 5.570 de unități sunt incomplete și nu pot fi vândute. Altfel spus, doar 15% din producție se putea valorifica, restul de 85% urmând să revină pe bandă, ceea ce mărea cheltuielile de stocare / destocare.

De asemenea, planul pentru 1989 stabilit de conducerea de partid și de stat era de 50.000 de unități, dar se executaseră 33.138, ceea ce însemna o realizare de numai 66%. Evident, în presa vremii nu se sufla o vorbă despre așa ceva, dimpotrivă, teoria oficială era că producția merge strună iar planul de producție se depășește în fiecare lună.

Nici măcar contractele de export nu erau onorate. În documentul Securității se arată că în Cehoslovacia ar fi trebuit să fie livrate 14.000 de automobile, dar în lipsa aprovizionării cu subansambluri, 1.633 nu mai puteau fi produse, iar asta însemna că planul se realiza doar 88%.

Documentul Securității precizează și motivele care conduceau la nerealizarea planului: industria orizontală nu avea capacitate de producție, așa că lipseau de toate: anvelope, faruri, pistoane, cutii de viteză, etc. Evident, conducerea fabricii de automobile nu avea dreptul să intervină la corectarea acestor probleme. Mai precis, dacă furnizorul de anvelope (Victoria Florești, să zicem) nu era în stare să producă cantitatea de care era nevoie, nu era posibil să-l schimbe și să apeleze la un alt producător (Danubiana, să zicem). Astfel de decizii se luau doar în Minister, la Centrala Industrială de Ramură, în general după informarea Ceaușeștilor și obținerea acordului acestora.

*

După cum arătam mai sus (și se poate vedea și în documentul declasificat) sub conducerea Partidului Comunist și în organizarea producției pe principiile economiei centralizate, Fabrica de Automobile din Craiova punea pe piață cca. 33 – 34.000 de automobile pe an. Rețineți, pe an!

Astăzi, aceeași fabrică, lipsită de conducerea vreunui partid dar organizată pe principiile economiei de piață, produce cam aceeași cantitate într-o lună. Mai precis, în ianuarie 2022, conform datelor Asociaţiei Constructorilor de Automobile din România (ACAROM), la Craiova s-au produs 35.171 de unităţi.