Blogul lui Buzatu

Discuții libere despre lucruri care ne interesează

Despre mine. Scurtă autobiografie

1961

M-am născut pe 30 octombrie în Craiova. Părinţii mei locuiau pe atunci într-o casă de pe actualul bulevard Nicolae Titulescu, fostă Calea Severinului. Trec destul de des prin zonă şi de multe ori mi-am propus să intru, măcar în curte. Nu am reuşit până acum și de fiecare dată îmi ofer motivaţia mincinoasă că nu am timp.

1967

În 12 august s-a născut Manuel, fratele meu. Din perioada aceea îmi aduc aminte doar că plângea noaptea foarte des. Altfel era un copil cuminte şi foarte frumos. Toate rudele veneau şi îl examinau, după care dădeau decret: „E cel mai frumos copil al familiei !” Eu nu mă supăram, ba chiar eram foarte mândru ca avem în familie un copil aşa frumos. Bunica – Dumnezeu s-o odihnească – era mai bucuroasă ca toţi. Mi-o aduc aminte şi mă încearcă lacrimile, stând cu mâinile împreunate în poală, cu basmaua legată sub bărbie chiar dacă era caniculă şi privind cu multă superioritate de jur-împrejur. Normal ! Ce mai nepot avea ea !

1968

În 15 septembrie am mers la şcoala generală nr. 2, pe str. Principatele Unite. Domnul învăţător Marinaş ne-a aşteptat cu manuale noi pe bancă. În plus, peste cele două cărţi – Abecedarul era una dintre ele – domnul Marinaș ne-a așezat şi câte o floare. Pentru manualele frumoase şi pentru floarea de toamnă găsită pe pupitru, l-am iubit din primul moment, şi mi-am propus să nu îl supăr niciodată. Nu ştiu dacă am reuşit, iar la ultima întâlnire avută – prin 2006, cred – nici dânsul nu mai ştia, ceea ce poate însemna că în clasele I-IV nu am fost un elev chiar aşa rău. Mai îmi aduc aminte că pentru prima mea zi de şcoală, tata își făcuse un costum nou, din stofă de lână într-o culoare la modă pe atunci: sare și piper.

În clasa a II-a, programa școlară prevedea și studiul primei limbi străine, iar pentru mine și colegii mei, s-a nimerit să fie limba rusă. După ce am ajuns acasă cu manualul cel nou, tata a stat încruntat o zi întreagă. Apoi s-a dus la școală și după o discuție aprinsă cu dl. director Băjan, a reușit să mă mute într-o altă clasă în care se învăța limba franceză. Când a anunțat victoria acasă, bunica s-a speriat și l-a apostrofat: „Îți dai seama că s-ar putea să te aresteze ?” Eu nu am înțeles nimic. De ce să-l aresteze pe tata ? Doar nu făcuse nimic rău …

1971

Tot la şcoala nr. 2, pentru clasele V-VIII m-am mutat la clasa „sportivă”. Aici făceam atletism intensiv, cu dl. profesor Horia Ştef. Tot în această clasa m-am cunoscut cu cel care în 1992 avea sa îmi devina asociat în afaceri: Mircea Nistor.

Desigur, nu atletismul era preocuparea mea cea mai importantă. Am avut noroc la matematică cu o profesoară de excepţie, dna. Rocşoreanu. Alte materii: la franceză – dna. Popescu, la geografie – dna. Stoica, la biologie – dna. Cătuţ, la română – dna. Marcu, şi mai târziu dna. Stănescu.

Aveam talent la desen, iar dl. Alexandru Pascu, mi-a remarcat una dintre lucrările executate în clasă. A insistat – cu succes – la părinţii mei, să îmi acorde o atenţie specială, pentru că aveam talent. Astfel, părinţii mi-au susţinut talentul care ulterior a devenit o pasiune.

Aşa că – suplimentar orelor de şcoală – am mers la Casa Pionierilor, unde am făcut grafică și pictură cu profesorul Gheorghe Ciuchete. Dânsul m-a învățat să folosesc cărbunele pentru desen și culorile tempera pentru pictura pe sticlă. Casa Pionierilor se găsea pe strada Unirii, în actuala Casă a Universitarilor, iar cercul de pictură îşi desfăşura activitatea la etaj, într-unul din saloanele în care acum se poate lua masa.

În clasa a VI-a, am sărutat pentru prima dată o fată, în Grădina Botanică, şi am umblat năuc o săptămână. Eram colegi, iar în ziua respectivă fusesem ascultat la franceză, ştiusem şi luasem o notă mare. Pe atunci, în acest fel, un băiat încă mai putea impresiona o fată.

1975

Am mers la liceul Nicolae Titulescu. Prima mea dirigintă a fost dna. Ioana Vaicăr. Directorul liceului era dl. Romeo Popescu. După 1990, dl. Popescu a devenit unul dintre politicienii locali care a contribuit la înfiinţarea Partidului Socialist al Muncii. Acest partid l-a readus pe Adrian Păunescu în prim-planul politicii româneşti şi pe Vasile Bulucea în fotoliul de primar al Craiovei.

1976

Am început sa urmez Şcoala Populară de Artă – secţia grafică, cu maestrul Gabriel Bratu. În perioada aceea, nu eram încă decis dacă voi merge la facultate către Arte Plastice, sau către Arhitectura. Dl. Bratu era (şi este încă) un om deosebit, de la care am învăţat multe lucruri. Sub îndrumarea lui am deschis şi prima expoziție – de caricatură. Tot supravegheat de dânsul, am trimis lucrări la festivalurile de caricatură din lume: la Montreal, la Gabrovo, la Akenşir, etc. În 1980, la Skopije am fost chiar nominalizat, mi s-a prezentat o lucrare în albumul festivalului şi am fost invitat să fac parte din juriul festivalului din anul următor. Nu am onorat invitația, deși eram în stare să merg chiar și pe jos sau chiar cu bicicleta. Dar în perioada aceea era imposibil să ieși din țară fără motive serioase, iar festivalul de caricatură de la Skopije a părut celor de la Serviciul Pașapoarte a fi o adunare de râs.

1977

Cutremurul de pământ, la 4 martie. A doua zi m-am plimbat împreună cu fratele meu prin oraş, oprindu-ne să examinăm clădirile căzute și ascultând comentariile adulților. Mai târziu am asistat la demolarea ordonată de Ceauşescu şi acceptată de autorităţi, a vechiului centru comercial al Craiovei. În mai puţin de o săptămână, toate clădirile de pe vechea stradă a Unirii, de la Cinematograful 23 August şi până la restaurantul Minerva, au fost puse jos, încărcate în camioane şi duse la marginea oraşului. În acest fel, o parte din istoria oraşului a devenit moloz.

Acum, dacă merg pe Calea Unirii îmi aduc aminte de vechiul magazin Bijuteria, pentru că de acolo mi-a cumpărat tata primul ceas. Era rusesc, marca Slava şi a costat 670 de lei. În aceiași seară, mama i-a reproșat tatei că mi-a cumpărat un ceas prea scump pentru un copil. Tata i-a replicat că nu mai sunt copil, că doar începusem liceul …

1979

Am început să fac pregătire pentru examenul de admitere la arhitectură cu arhitectul Radu Brânduşoiu. Pe atunci un astfel de examen trebuia pregătit din timp, pentru că era foarte diferit de alte examene de admitere. Probele erau eliminatorii și nu ajungea să fii doar bun la desen. Mai trebuia să știi geometrie descriptivă iar asta nu se studia în niciun liceu.

1980

În vară am terminat liceul și apoi m-am înscris pentru examenul de admitere la Arhitectură, la București. Eram peste 25 de candidați pe loc. În acel an, am picat cu 6,86 ultima notă de admitere fiind 7,35. Nu am luat nici anul următor, ci abia în 1982, după ce m-am pregătit cu multă asiduitate.

La sfârșitul lunii august s-au dat rezultatele. Întrucât mă găseam sub linie, în noiembrie m-am dus să mă angajez la Electroputere. Aveam un sentiment de vinovăție față de părinți, pentru că ei făcuseră tot ce le stătuse în putere pentru ca pregătirea mea să se desfășoare așa cum trebuie, iar eu îi dezamăgisem.

Așa că am devenit grafician la Electroputere, la serviciul Ediții – Finalizări. Treaba noastră era să machetăm și desigur, să tipărim pliantele care însoțeau produsele uzinei: transformatoare, motoare electrice, etc.

Înainte de 1 mai sau 23 august făceam și pancartele și panourile necesare prezenței uzinei la defilarea din fața Primăriei. Șeful serviciului „Ediții-Finalizări” era dl. Mircea Popescu. Fata dânsului a ocupat o vreme poziția de Inspector Școlar al județului. Mai eram coleg cu Paul Segal care acum este în Israel, cu nea Didu Sergiu, cu doamna Ani, cu Rela Grigore …

Eram bun prieten și cu Elena Parpală care era traducătoare de limbă rusă. Elena era o persoană nonconformistă și plină de viață. Pierdeam multă vreme la fumoar, discutând câte-n lună și-n stele: despre muzică, despre miliție, despre votkă sau despre țigări. Discutam chiar și politică, atât cât era posibil pe culoar la Electroputere, în anii ’80 !

Înainte de 1989, s-a măritat cu un bulgar pe care l-a urmat la el, la Stara Zagora. Cu Elena m-am mai văzut, dar cu soțul ei nu m-am mai întâlnit de atunci, din păcate. Liubo era un om deosebit: inteligent, prietenos, călduros, expresiv. Chiar când vorbea în bulgărește, înțelegeai ce-ți spune.

În aceiași perioadă, secretarul de partid al uzinei era unul Priboi. De câte ori mă vedea, se străduia să mă convingă să mă tund. Spre cinstea lui, a folosit doar argumente pașnice, așa că nu m-a convins niciodată.

1982

În iulie am dat examen de admitere la facultate pentru a treia oară. Deși a fost cel mai dificil examen din cele trei susținute, iar concurența a fost mai ridicată, de această dată am avut succes. Nu am să uit niciodată înghesuiala din fața vitrinei în care s-au afișat rezultatele ! Imobilizat de zeci de persoane, nu am prins loc acolo unde se afișau cei cinzeci de admiși, ci mai încolo, unde lipiseră lista respinșilor, în ordine alfabetică. Am constatat repede, că nu figura nici-un Buzatu printre respinși, așa că am strigat din toți rărunchii, să se audă până la Craiova: „Am luaaaat măăăă …” Aveam cu mine o sacoșă de vinilin în care aveam niște schimburi … de bucurie am aruncat-o în sus, peste spate. Nici nu știu unde o fi căzut sau ce s-o mai fi ales de ea.

În acest fel, am devenit unul dintre cei 60 de studenți ai Institutului de Arhitectura și Sistematizare Ion Mincu. Doamne, ce putea fi frumos? Intrasem la facultate după doi ani de așteptare și eram gata să încep pregătirea pentru cea mai frumoasă profesie din lume !

În toamnă am început anul școlar. La atelier ne păstorea Victor Fulicea, un om înzestrat cu un umor special, de la care am învățat multe. Discuțiile pe care le purtam în fața planșelor erau deosebite ! Și acum le duc dorul.

În anul IV am fost în clasa lui Cornel Dumitrescu, care era și rectorul institutului. Cum acesta era destul de ocupat cu administrația, ne lăsa pe mâna asistentului său, Dinu Patriciu. Din capul locului ne-a cerut să-l tutuim și să-i spunem pe nume. Dinu era foarte apropiat de toți studenții, nu doar de cei din clasa noastră.

1989

În decembrie, Revoluția Română ! Încă de la mijlocul lunii începuseră să circule zvonurile despre „ceva” ce se petrece la Timișoara. După ce radio Europa Liberă a confirmat începerea revoluției am știut că Ceaușescu va cădea. Era normal, toți ceilalți dictatori roșii fuseseră îndepărtați: Ianoș Kadar, Erik Honecker, Todor Jivkov, Gustav Husak deveniseră istorie, iar zidul Berlinului nu mai despărțea comunismul de lumea liberă. În acea perioadă, o temă favorită în discuțiile între prieteni era despre cum va sfârși Ceaușescu. După cum se succedau evenimentele în Europa Comunistă, era clar că și România va urma același drum. Totuși, nu ne așteptam ca sfârșitul să vină printr-o Revoluție.

În 21 decembrie, când am plecat de acasă spre centrul Bucureștiului, nu mă așteptam la nimic din ce a urmat. Eram doar curios ce se întâmplă după ce-l văzusem cu toții pe Ceaușescu la televizor, speriat de moarte în balconul fostului Comitet Central. După-amiaza acelei zile a fost relativ liniștită, dar după căderea întunericului, totul a intrat în agitație. Am văzut cum s-a făcut baricada la Inter, l-am văzut și pe Dumitru Dincă vorbind la celebra sa portavoce. Îmi amintesc că în acel moment mi-am zis că nu-i un lucru curat, de unde putea un om să aibă o portavoce în decembrie 1989 ?

Dar până a doua zi totul era terminat. Ceaușescu fugise, Iliescu se instalase în locul lui, ba chiar numise și primul ministru. Asta în timp ce câțiva naivi printre care mă număram și eu, încă mai strigau pe străzi „Jos Comunismul !”

1990

Pe 6 ianuarie am mers împreună cu câţiva colegi la sediul provizoriu al partidului si am devenit membru PNL. Se stătea la o coadă destul de mare, pe două rânduri. După aproape o oră mi-a venit şi mie rândul. Îmi aduc aminte că la masă stătea Ionel Săndulescu, devenit câteva luni mai târziu unul dintre primii senatori liberali, alături de Dan Amedeo Lăzărescu, Radu Câmpeanu sau Sanda Tătărăscu-Negropontes.

Începând din aprilie, am fost alături de cei care au inițiat manifestația maraton din Piața Universității. Am cântat împreuna ce zecile de mii de golani imnul care a făcut înconjurul lumii: „Mai bine haimana decât trădător / Mai bine huligan decât dictator / Mai bine golan decât activist / Mai bine mort decât comunist.”

În iunie, demonstrația a încetat, ca urmare a intervenției minerilor chemați de Ion Iliescu. Spiritul Pieței Universității a fost păstrat totuși. Și acum, sunt mândru ca am fost un golan.

În vară am terminat facultatea și m-am angajat la Primăria Municipiului Craiova. Primarul orașului era Constantin Bușoi, iar viceprimari Cireșica Ghiță și Ion Voinescu.

1992

Arhi Design a luat naștere în noiembrie, fiind înființată împreună cu prietenul meu din școala primară, Mircea. Am avut mult noroc, dar și idei bune și putere de muncă. Mult timp am reușit performanța de a mări cifra de afaceri în fiecare an. Ne-am început activitatea în camera mea, din casa părintească. După un an am mutat „cartierul general” într-o garsonieră cumpărată din primele profituri.

Din fericire, sediul nostru a devenit foarte repede neîncăpător, așa că am închiriat o garsonieră în același bloc, unde am mutat contabilitatea. De altfel, în fiecare an ce a urmat, am continuat să mărim suprafața pe care ne desfășuram activitatea precum și numărul de salariați.

Multă lume mă întreabă cum de am reușit. Cred că determinant a fost buna relație cu asociatul meu și faptul ca indiferent de problemele cu care ne-am confruntat, am ținut mereu cont unul de părerea celuilalt. Apoi a fost atitudinea soției mele, Camelia, care a avut (și are încă) încredere în mine și în noi. Susținerea ei a fost esențiala în toate reușitele mele. Nu în ultimul rând, a mai fost și voința de a face ceva, de a demonstra tuturor că exiști și că faci bine ce faci.

1993

A fost anul în care am dat o direcție activității din firmă. Când ne-am apucat de treabă, eu și asociatul meu eram hotărâți să facem arhitectură și design. Din nefericire pentru noi, foarte repede s-a dovedit a fi un obiectiv greu de atins. Statul oprise orice investiții majore, banii mergeau mai ales în consum iar activitățile de proiectare deveniseră greu de practicat chiar și de către instituțiile specializate. Cât despre decorațiuni interioare, încă nu vorbea nimeni.

Așa că vrând-nevrând, am început să facem comerț. Nu mai știu cum de am ajuns tocmai la comerțul cu articole de papetărie, poate și din cauza furnizorilor care dovedeau mai multă larghețe la termenele de plată. Apoi am avut o idee care s-a dovedit excelentă. Știam că circulația mărfurilor din comerțul socialist era de la producător la marile depozite din reședința de județ și de la acestea către magazinele de diverse specialități: metalo-chimice, textile-încălțăminte, carte și papetărie, etc. Iar noi ne-am gândit că putem juca rolul marilor depozite sau măcar al negustorului „cu ridicata” cum i se spunea pe atunci angrosistului. În acest fel, într-o perioadă în care comerțul craiovean însemna să iei marfă de la București și să o vinzi în Craiova, noi luam marfă de la București și o vindeam în toată țara. Astfel, aproape fără să ne dăm seama am devenit o firmă cu activitate națională. Nu aveam o zi de lucru ci o săptămână de lucru. Cumpărasem la mâna a doua o Dacie-papuc, plecam lunea și ajungeam înapoi acasă vinerea. Între timp, conduceam cu rândul cu asociatul meu, luam marfă din București pe care o lăsam la Bacău și Piatra Neamț, apoi luam hârtie de la Letea pe care o lăsam la Cluj sau la Târgu Mureș, unde umpleam iarăși mașina cu marfă de care era nevoie la Craiova sau chiar la București. Nu dormeam în hotel pentru că ni se părea scump, ba chiar și pierdere de timp. Unul conducea iar celălalt moțăia pe scaunul din dreapta. Dimineața ne spălam pe față cu apă dintr-o sticlă.

Apoi am început să ne mai specializăm. Nu mai plecam la drum împreună cu asociatul meu. Pe rând, unul rămânea în birou să dea telefoane și să obțină comenzi, celălalt continua să facă peste 1500 de km. pe săptămână. După ce am mai cumpărat încă o mașină, nu a mai plecat niciunul dintre noi. Preocuparea maximă era să gestionăm bunele relații comerciale cu zeci de clienți din toată țara, să avem tot timpul marfă în depozit, să fie toate mașinile în stare de perfectă funcționare.

1994

Pe la mijlocul anului, am început să facem și producție. Evident, totul a avut la bază un calcul: era mai ieftin să comercializăm un articol produs chiar de noi decât să-l cumpărăm de la alții. Așa că am înființat o firmă nouă, am achiziționat cea mai ieftină ghilotină pe care am găsit-o și am început să facem dosare de carton. De ce o nouă firmă ? Simplu ! Pe atunci exista o facilitate fiscală importantă: cinci ani fără impozit pe profit pentru firmele de producție, iar noi ne-am grăbit să beneficiem de acel avantaj.

Pentru a ne desfășura activitatea, am închiriat în incinta unei întreprinderi o încăpere de vreo 20 de mp. unde am instalat ghilotina cea nouă, o masă și câteva rafturi, apoi am început să producem primul nostru articol: dosare de carton.

Cămăruța noastră nu avea ferestre, lumina putea să intre doar pe ușa de tablă lăsată deschisă, iar pe jos, jumătate era un ciment sclivisit, cealaltă jumătate era cu pământ. De altfel, prima investiție serioasă a firmei a fost reprezentată de cca. douăzeci de găleți cu mortar pe care le-am turnat într-o sâmbătă dimineața, direct peste pământul umed. În acest fel, am dublat suprafața pe care ne desfășuram activitatea.

Tot în încăperea aia, am adăugat și al doilea produs: un carnețel de notițe pentru coperta căruia foloseam carton rămas de la dosare. A fost un articol de succes, așa că în scurt timp am început să-i facem o copertă tipărită special, în policromie.

1995

Am mutat producția din încăperea cea mică și igrasioasă într-o casă închiriată de la o Cooperativă Meșteșugărească. Asta ne-a dat un nou avânt, pentru că am dispus de mai mult spațiu și ne-am organizat mai bine: aveam birouri, depozit, și desigur, încăperile destinate producției. Cum s-ar spune, existau premisele pentru ca o nouă idee să apară. Printre alte articole din oferta noastră se numărau și caietele pe care le cumpăram de la diverși furnizor din țară, mai ales de la combinatul de la Călărași. Studiasem ce ar însemna producția lor și oscilam între a introduce în producție caietele cu spirală sau bine-cunoscutele caiete capsate. Prima variantă era mai accesibilă, deoarece echipamentele necesare producției erau mai ieftine. Cea de a doua variantă era mai scumpă și aveam nevoie de o finanțare consistentă. După multe discuții în care asociatul meu insista pentru prima variantă iar eu pe cea de a doua, ne-am decis: cumpărăm echipamentele mai ieftine și începem producția de caiete cu spirală. Viitorul a dovedit că a fost alegerea cea bună: am devenit singurul producător de caiete și bloc notesuri cu spirală din România. Producătorii de stat nu mai aveau produsul la ofertă, iar alte firme private nu-l făceau încă. Astfel, o bună perioadă de timp nu am avut concurență ! Chiar dacă au trecut douăzeci de ani, mașinile cumpărate atunci funcționează și acum.

1997

Ca și în alți ani, sufeream din nou de lipsă de spațiu. În firmă lucrau mai bine de 60 de oameni iar în producție – deși erau două schimburi – se călcau pe picioare unii pe alții. Nu mai vorbesc că nu mai aveam loc pentru depozitare, nici pentru materie primă, nici pentru produsele finite. Așa că am făcut un nou act de curaj: am cumpărat teren și am început să construim o hală. Deși avea doar 320 de mp., a însemnat încă o dublare a suprafeței de care dispuneam și desigur, un nou avânt: am achiziționat și mașina pentru fabricat caietele capsate, devenind astfel un producător cu mult mai complex decât fusesem până atunci.

1999

Am deschis – pentru prima dată după război – reprezentanța auto pentru o marcă occidentală. Pe atunci existau magazine doar pentru Dacia și celebrul Cielo, produs la Craiova în fost fabrică Oltcit-Citroen.

Marca aleasă de mine pentru a o aduce la Craiova a fost Ford, iar astăzi sunt mândru nu doar pentru că am fost un deschizător de drumuri oferind craiovenilor gama completă de Fieste, Focus și Mondeo, ci și pentru că așa cum eu am ales Ford pentru a-i aduce în Craiova, tot așa Ford a ales Craiova pentru a face aici producție de automobile.

2000

În acel an am trecut cu toții dintr-un mileniu în altul. Deși s-a vorbit destul despre sfârșitul lumii, pentru noi a fost mai degrabă un nou început: am extins din nou fabrica și am depășit 100 de salariați.

În plus, ne confruntam cu noi provocări: nu mai eram doar producători și comercianți de articole de papetărie ci devenisem și reprezentanța unuia dintre cei mai mari producători de automobile din lume. Iar asta însemna că va trebui să facem mai mult decât a vinde mașini: mai trebuia să ne ocupăm și de întreținerea lor. Așa s-a născut ideea de a face un service auto. De atunci și până acum, patru centre de vânzări și service au fost ridicate: două în Craiova, unul la Slatina și încă unul la Turnu Severin.

2002

Cu politica cochetam de mult. Dar nu suficient de tare încât să mă scoată din birou și din activitățile curente. Ceva s-a întâmplat în perioada aceea și probabil că cel mai puternic sentiment a fost că statul își bate joc de munca mea și a altor români plătitori de taxe și impozite, că România nu poate să evolueze către țara dinamică și prosperă pe care ne-o dorim cu toții, că politicienii nu reușesc sau nu vor să stabilească niște priorități pe care să le urmeze.

Așa că am decis să mă implic cu speranța că voi putea contribui la bunul mers al orașului și al țării. Ulterior am înțeles că a fost o naivitate, dar până atunci am muncit să organizez filiala locală a Partidului Național Liberal. Așa am devenit președintele filialei, funcție pe care am păstrat-o până după alegerile parlamentare.

Câteva nume sonore din politica românească s-au implicat în mod direct alături de mine și au început să viziteze regulat Craiova și județul Dolj: Mona Muscă, Eugen Nicolaescu, Teodor Meleșcanu, ba chiar și Theodor Stolojan.

2004

Anul a început sub dominația alegerilor locale ce urmau să se petreacă în vară și al alegerilor generale din toamnă. Reușisem să identific un posibil candidat pentru primărie în persoana unui lider sindical de la Electroputere. Credeam că este un cunoscător al problemelor din economia locală. S-a dovedit doar unul dintre cei care ajunși în politică, au început să-și folosească poziția dobândită pentru a obține foloase personale. Nu a fost singurul …

Tot în acest an a luat naștere Alianța Dreptate și Adevăr, între PNL și PD., condusă de Theodor Stolojan și Traian Băsescu. Încă de pe atunci se vorbea că ar fi potrivită o fuziune a celor două partide, pentru întărirea opoziției în raport cu PSD. Eu mă miram sincer ! Cum ar fi fost posibilă o fuziune între un partid de dreapta și un partid de stânga ? Dar zece ani mai târziu, zvonurile din jurul ședințelor s-au transformat în realitate …

Chiar dacă am pierdut primăria, alegerile locale au confirmat investiția de timp și muncă făcută timp de doi ani. PNL Dolj a obținut 13.7 % și a devenit un partid cu o prezență activă. În toamnă, la alegeri, trendul s-a confirmat: doi deputați și un senator au mers în Parlament, iar candidatul Alianței l-a învins în turul doi al alegerilor prezidențiale pe Adrian Năstase. Așa a intrat Traian Băsescu în politica foarte mare, că în politica mare mai fusese. La rândul său, Călin Popescu Tăriceanu a devenit primul ministru și a purces la alcătuirea guvernului din politicieni propuși de cele două partide, PNL și PD.

2005

Pentru mine, guvernarea era un instrument cu care trebuia să trecem la aplicarea programului alianței, cel cu care ne prezentasem în alegeri. În schimb, pentru mulți dintre colegii mei, guvernarea reprezenta o oportunitate de angajare. Nu m-am complăcut în asta și în scurt timp am fost văzut de aceștia ca fiind un obstacol în calea împlinirilor lor politice. Nu m-am mirat când au pus mână de la mână și m-au îndepărtat din funcția de președinte. Eram cam scrupulos și îi încurcam în luat șpăgi, în încheierea contractelor oneroase cu statul sau în alte activități similare. Au adus în locul meu pe unul care să nu-i deranjeze cu nimic în timp ce-și vedeau de treabă. Nu întâmplător, o bună parte dintre ei sunt în coliziune cu justiția, fiind cercetați sau trimiși în judecată. Alții sunt în termenul de executare al pedepsei sau au făcut deja pușcărie. Nu mă îndoiesc că și alții vor urma. Doar că privind în urmă îmi pare rău să constat încă o dată că politica și politicienii sunt departe de oameni și de problemele lor.

2006

Poate că și din aceste motive am privit cu speranță la inițiativa lui Stolojan, exprimată după revenirea sa pe scena politică. Se zicea că Partidul Național Liberal nu ar mai fi un veritabil partid liberal și că în urma susținerii sale și a guvernului său în Parlament de către Partidul Social Democrat, s-ar îndepărta de principiile dreptei. S-a zis și s-a tot zis până când zicerile s-au întrupat într-o fracțiune ce a părăsit PNL deși era la guvernare. Cei astfel plecați (printre care din idealism și naivitate, m-am numărat și eu) au alcătuit un nou partid, botezat la repezeală PLD, adică Partidul Liberal Democrat. Ulterior s-a dovedit a fi încă o înșelătorie marca Traian Băsescu, dar în momentul constituirii sale părea să fie o construcție serioasă. După ce Stolojan a decis să fuzioneze partidul astfel creat cu Partidul Democrat a luat naștere partidul prezidențial, cunoscut apoi sub numele PD-L.

În ce mă privește, nu am mers mai departe. Dacă aș fi vrut să mă înscriu în Partidul Democrat puteam să o fac și de unul singur, fără să fac piruete cu Stolojan ținându-mă de mână.

2008

Socotind că mă aflu de partea cea bună a celor care vor să folosească politica în scopuri nobile, am candidat din nou, mai ales că sistemul electoral era bazat pe un așa-zis vot uninominal. Nu a fost așa și cu toată relativa notorietate de care mă bucuram, electoratul a preferat un personaj mai puțin cunoscut dar care avea avantajul de a fi recomandat de partidul lui Băsescu și susținut în virtutea disciplinei de partid de primarii localităților care se găseau în colegiul ce-mi fusese repartizat. De fapt, alegerile parlamentare au confirmat tendința deja de creștere a lui Băsescu și a partidului său. PD-L a câștigat alegerile, dar nu a obținut majoritatea. Prin urmare, deși erau în relații de mare adversitate cu PSD, au găsit resursele necesare și împreună au alcătuit un guvern și l-au pus pe Emil Boc în funcția de prim-ministru.

2009

Din nou, alegeri prezidențiale. De această dată, PNL nu mai merge în alianță ci aduce un suflu nou, în persoana lui Crin Antonescu. Cu toată victoria Băsescului, Crin a făcut o figură frumoasă în perioada campaniei și multă lume a sperat că el va fi candidatul de succes din 2014. Că nu a fost așa, a început să se vadă imediat după alegeri: în loc să purceadă la reforma atât de necesară partidului, președintele liberal s-a complăcut în mlaștina urât mirositoare care până la urmă l-a și înghițit.

2012

În urma unei moțiuni, guvernul Boc este nevoit să plece iar în locul său apare Mihai Răzvan Ungureanu. Acesta consemnează cea mai scurtă guvernare post decembristă și este la rândul său nevoit să plece. Autorii sunt Victor Ponta și Crin Antonescu, cei doi co-președinți ai recent înființatei coaliții anti-Băsescu și numită Uniunea Social Liberală. În acest fel, Victor Ponta devine primul ministru al României, cu toate scrâșnetele lui Băsescu.

Printre efectele instalării noului guvern s-a numărat și invitarea mea la Ministerul Transporturilor în calitate de secretar-general adjunct. Dincolo de funcția încredințată, urma să mă ocup de una din castanele fierbinți din relația guvernului cu FMI. Mai precis, mi-a revenit misiunea de a coordona și duce la bun sfârșit privatizarea companiei de stat, CFR – Marfă. Nu mă îndoiesc că mi-am făcut bine treaba: când am terminat, Băsescu a stopat acțiunea în CSAT, considerând că varianta agreată de minister și FMI lezează interesele României. De fapt, leza interesele lui.

2015

În iunie apar modificările la Legea Partidelor Politice, iar mie îmi vine o nouă idee: un nou partid, înființat la Craiova și care să-și propună ca obiectiv câștigarea primăriei orașului. În august, am depus actele la Tribunalul Municipiului București. Partidul se va numi Mișcarea Liberală și va fi primul partid înființat în Craiova.

Anunțuri

30 de gânduri despre „Despre mine. Scurtă autobiografie

  1. Servus, Horatiu
    imi amintesc si acum lebenita aia de Dabuleni, uriasa si fantastica -‘ si atmosfera chiar greu de uitat din casa voastra -dintr-o seara in care ne-au adus impreuna dragii nostri Lia si Adi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: