Zilele acestea, patriotismul a curs în valuri: dinspre ziare, dinspre clasa politică, ba chiar și dinspre oamenii care – în numele dragostei de țară, desigur – s-au călcat în picioare ca să apuce din fasolea și cârnații oferiți de autorități. Este clar, de 1 Decembrie, patriotismul este altfel decât în celelalte zile ale anului.

În mod normal, prin patriotism înțelegem acel sentiment special de dragoste pentru țară și pentru națiune. Este drept că generația mea a fost învățată să mai adauge încă un element și anume dragostea pentru conducătorul iubit. Înainte de 1989 nu puteai fi patriot dacă nu-l iubeai și pe Ceaușescu. Ba mai mult decât atât, de una singură, iubirea pentru România nu valora nimic și era chiar periculos să o exprimi.

Din nefericire, această anomalie există și azi, perpetuată inexplicabil. Știm doar, dacă nu-l iubim pe președinte, susținătorii lui se vor grăbi să ne arate cu degetul, acuzându-ne de iresponsabilitate și desigur, de lipsă de patriotism, cum se tot întâmplă în ultima perioadă. La fel de grav este și dacă nu-i iubim partidul și mărețele sale realizări …

Nicolae Iorga spunea că un patriot își iubește conaționalii pe care caută să-i adune oferindu-le idealuri comune. Dacă ar face o astfel de afirmație azi, privindu-l pe Traian Băsescu în ochi, marele istoric ar fi imediat calificat drept trădător.

Și totuși, marile succese ale României antebelice există ! Ele nu pot fi contestate și reprezintă istoria noastră: Unirea Principatelor Române în ianuarie 1859, Instaurarea Monarhiei în 1866, cucerirea Independenței în 1877 și o generație mai târziu Marea Unire de la 1918. Sunt șase decenii în care România a devenit una dintre puterile europene recunoscute și respectate.

Privind înapoi la același interval de timp, înțeleg de ce astăzi ne zbatem în mocirlă, incapabili de reacție, supușii neputincioși ai unei permanente guvernări a incompetenței și a relei voințe.

În urmă cu 60 de ani, comuniștilor de atunci le mergea strună.

Cu ajutor sovietic, reușiseră să-l îndepărteze pe Regele Mihai de la cârma statului, și aboliseră monarhia – adică tocmai instituția ce clădise statul român. Apoi, finalizaseră cu succes naționalizarea marii proprietăți industriale și continuau fără niciun respect să mute proprietatea privată în proprietatea statului, fie că era vorba despre mici ateliere de producție, mici magazine sau pur și simplu despre case. Nici astăzi nu au dat înapoi tot ce au furat atunci. În fine, începuseră pregătirile pentru cucerirea ultimei redute: naționalizarea proprietății țărănești, samavolnicie ce a deposedat țăranii români nu doar de pământ ci și de agoniseala lor de o viață.

Astăzi, aceste nedreptăți istorice nu au fost încă reparate. Nu-i de mirare cum comuniștilor de azi le merge la fel de bine.