Iar fuzionăm ?

 

Ideea fuziunii între PNL și PDL nu este nouă. Ea a mai fost vehiculată în partid, chiar și înainte de alegerile locale din 2004. Pe atunci cele două partide gravitau fiecare la 10 – 12 % și toată lumea era de acord că trebuie inventat ceva pentru a sfărâma monopolul PSD. Ca să avem o imagine corectă, mai trebuie spus că PNL stătea mai bine decât PD și că Theodor Stolojan ca președinte PNL era mai credibil pentru opinia publică decât Traian Băsescu ca președinte PD.

Alegerile locale din 2004 s-au desfășurat sub semnul toleranței reciproce între cele două partide, ba chiar sub semnul unor alianțe locale sub sigla D.A. Așa a câștigat Emil Boc primăria Clujului și Adriean Videanu  primăria Bucureștiului.

După alegeri, s-au făcut cuvenitele evaluări. PSD câștigase alegerile locale cu 32,7 % pe Consiliile județene, acolo unde era vot politic. PNL obținuse 15,9 % (nu este prea diferit de scorul de ieri-alaltăieri, nu-i așa ?), iar PD-ul avea 12,7 %. Performanței celor două partide se mai adăuga și un scor național de 5,08 % obținut de Alianța „Dreptate și Adevăr”, în exclusivitate din câteva județe unde se stabiliseră liste comune. Tot atunci, PUR obținuse un senzațional 6 % în locale.

După alegeri, s-a tras concluzia aritmetică că cifra PNL + PD + ADA este mai mare decât cifra PSD-ului. Normal, că doar 33,7 era mai mare decât 32,7 ! Prin urmare, cele două partide au trecut fără prea multe farafastlâcuri la pasul următor, respectiv pregătirea candidaturilor pentru Parlamentul României pe listele ale Alianței Dreptate și Adevăr. Normal, PSD a reacționat și a încheiat o alianță electorală cu Partidul Umanist (PUR), devenit după acele alegeri Partidul Conservator.

Pentru cine nu-și mai aduce aminte, trebuie spus că alegerile parlamentare din 2004 au fost câștigate de Alianța PSD+PUR, cu 37,2 % la Senat și 36,8 % la Cameră. Alianța DA a obținut atunci 31,8 % pentru Senat și 31,4 % pentru Cameră, dovedind că aritmetica electorală a fost nedreaptă atât în cazul Alianței DA care pierduse un procent, cât și în cazul PSD-ului care a adăugat un partid de 6 % dar a crescut doar cu 4,5 % din locale până în parlamentare.

Cu toate acestea, mandatul de prim-ministru i-a fost încredințat lui Tăriceanu, deoarece parlamentarii PUR au părăsit alianța cu PSD pentru a se alătura alianței DA. În felul acesta s-a constituit majoritatea parlamentară (în care a mai intrat și grupul UDMR) ce a format primul guvern.

Evident, succesiunea de întâmplări care a culminat cu alegerea lui Băsescu în funcția de președinte și cu desemnarea lui Tăriceanu în funcția de prim-ministru, a fost considerată – pe bună dreptate – un succes al celor două partide.

Iată de ce, imediat după alegeri, chestiunea fuziunii celor două partide a ajuns din nou în dezbaterea internă. Dar nu mai era același lucru. Fostul președinte Valeriu Stoica era departe și nu mai avea nicio putere în PNL. La rândul său, Theodor Stolojan părăsise complet scena politică, după „îmbolnăvirea” subită din vara lui 2004. Așa se face că promotorii fuziunii au devenit câțiva dintre fidelii celor doi, promovați pe funcții de miniștri în guvernul Tăriceanu. Întâmplător sau nu, majoritatea miniștrilor liberali s-au poziționat în favoarea fuziunii. Aceștia erau: Ionuț Popescu – ministru al finanțelor, Mihai Răzvan Ungureanu – ministru de externe, Gheorghe Flutur – ministrul agriculturii, Mona Muscă – ministrul culturii, Mircea Cinteză – ministrul sănătății.

Din fericire pentru PNL, opinia lor nu a fost luată în considerare, cu toții sfârșind prin a părăsi partidul, alături de Valeriu Stoica și Theodor Stolojan. Totuși, schisma inițiată de aceștia nu a rămas fără urmări și la sfârșitul lui 2006 s-au început demersurile pentru formarea unui nou partid politic. Acesta a fost Partidul Liberal Democrat, din care cu maximă naivitate am făcut parte și eu. Desigur, după puțin timp fuziunea s-a produs totuși că doar era stabilită. Doar că partenerii fuziunii nu au mai fost PD și PNL, ci PD și noul-înființatul PLD ce tocmai trecuse prin focul alegerilor pentru Parlamentul European.

În ce mă privește, chiar dacă am avut naivitatea de porni această poveste, am avut și înțelepciunea de a mă retrage. Nu vedeam niciun motiv pentru care aș fi devenit membru al Partidului Democrat, așa că nu am continuat și cred că bine am făcut.

Care ar fi învățămintele primei încercări de fuziune între PNL și PD ?

Nu sunt prea multe, dar sunt importante. În primul rând, observăm că fuziunea nu s-a produs. De altfel, sunt convins de faptul că nici acum nu se va produce nici-o fuziune. În al doilea rând, observăm că toți membrii PNL care au fost promotorii ideii de fuziune, se regăsesc acum în PD-L. Desigur, nu este obligatoriu ca și acum să se întâmple la fel. Dar este foarte clar că cei care au determinat prima încercare de fuziune, au hotărât că acum este momentul pentru cea de a doua. Este la fel de clar că metoda aleasă de această dată diferă, pentru că o primă mutare s-a făcut deja: PNL și-a schimbat apartenența politică de la ALDE la PPE. Nu în ultimul rând, aș spune că deocamdată, politica românească nu este pregătită să găzduiască doar două mari partide, așa cum se tot vehiculează.

În fine, așa cum m-am întrebat și în perioada 2006-2007, mă întreb și acum: se dorește dispariția de pe harta politică românească a Partidul Național Liberal ? Sper că nu acesta e înțelesul noii propuneri de fuziune. În definitiv, dacă singurul motiv de fuziune este unitatea dreptei, PD-ul poate fi lesne absorbit de PNL, acesta din urmă păstrându-și principiile și denumirea.

 

Reclame