Pentru a protesta la vorbăria de azi, o să rememorez cutremurele cu care am avut de a face, cu precizarea că nici cutremurele nu mai sunt ce-au fost ! Da, pe vremuri erau cutremure serioase de îți înghețau sângele în vine și nu bietele zgâlțăieli urmate de văicăreli televizate, ca acum …

Primul, a fost cel din 4 martie 1977, pe care l-am prins în vârful patului, moțăind cu toată familia la un film bulgăresc. Nu-mi mai aduc aminte cum, dar am ajuns în curte cu toții, înainte să ne dăm seama ce s-a întâmplat și oricum, înainte de finalul cutremurului. După ce ne-am calmat, am realizat că evacuarea urgentă a fost meritul lui tata, care „făcuse” cutremurul din 1940, a înțeles imediat ce se întâmplă și ne-a mânat din spate, din casă afară, cu maximă autoritate și eficacitate.

Au mai fost și cutremurele din 30 și 31 mai 1990, când toate babele din blocul în care locuiam pe vremea aia stabiliseră că „ne bate Dumnezeu, că ne bucurăm de moartea lui Ceaușescu”.

Dar cel mai tare cutremur trăit de mine, a fost în seara zilei de 31 august 1986.

Pe atunci, eram student la arhitectură, între anul IV și V. La sesiunea din vară, picasem examenul de Structuri la celebrul Alexandru Cișmigiu (alături de Traian Pop, unul dintre cei mai mari ingineri de structuri din România). Petrecusem aproape toată vara muncind din greu să mă pun la punct cu mecanica structurilor. Ce nu învățasem un an întreg, am reușit ca prin minune să învăț în cele cca. două luni de vacanță. În perioada respectivă am lucrat împreună cu colegul și prietenul meu, Răzvan Luscov. În doi, ne-a fost mai ușor să petrecem o vară întreagă înconjurați de cursuri, notițe, desene, calcule, etc. Din fericire, mai aveam prieteni studenți pe la matematică sau la fizică ce se milostiveau de noi și între un ștrand și o bere, ne ajutau să descifrăm tainele momentelor, întinderilor, încercărilor la rupere și altor evenimente neplăcute la care structurile de beton sunt supuse.

Alexandru Cișmigiu era un specialist de prim rang în proiectare antiseismică, recunoscut nu doar în țară ci și peste graniță. Foarte des ne atrăgea atenția la cursuri că cei mai mari adversari ai construcțiilor sunt timpul și cutremurele. O scurtă descriere a personalității profesorului, se poate descărca de aici.

În fine, examenul de restanță cu Cișmigiu era programat pe 31 august. Îmi aduc aminte că în seara de dinaintea examenului eram mort de frică, deși eram pregătit foarte bine și gata de o prestație excepțională, nu ca în vară. Așa că m-am decis să scot un caiet cu formulele importante, ca să le trec din nou în revistă. Ba chiar am mai rezolvat câteva probleme simple: un calcul de grindă, unul de fundație … Le-am parcurs cu ușurință, așa că mi-am mai venit în fire și am hotărât să mă culc.

Asta se întâmpla cu un minut înainte de cutremur !!! M-am întins în pat și am mai aruncat o privire peste caietul cu formule. Totuși, fiind trecut de doișpe noaptea, m-am gândit că este bine să nu exagerez, așa că am pus caietul pe noptieră și am întins mâna să sting veioza.

Ei bine, EXACT în acel moment, a început cutremurul !!!

Prima mea idee a fost că am înnebunit. Mă gândeam că din cauza studiului în exces, ajunsesem în grava situație de a avea vedenii și de a trăi un fals cutremur, existent doar în mintea mea, mult prea încercată de calcule și formule. Apoi, au început să se audă strigătele și țipetele pline de spaimă ale oamenilor din bloc. Mi-am zis că sunt într-o stare cu adevărat gravă din moment ce reușesc să „fabric” atât de multe amănunte autentice: mișcarea, țipetele … Nici praful de tencuială ce începuse să picure din tavan, nu a avut darul de a mă convinge ! În continuare, eram sigur că visez și deja mă încerca un sentiment de milă pentru prestația din ziua următoare pe care o vedeam sortită eșecului, desigur.

Până la urmă, apropiindu-mă de fereastră și văzând agitația specifică de afară, am realizat că întradevăr, fusese cutremur !!!

A doua zi, la școală, examenul a fost lejer. Dl. Cișmigiu ne-a umplut tabla din amfiteatru, explicându-ne ce s-a petrecut în epicentru și cum au lucrat diferite tipuri de structuri din București. Apoi, ne-a pus pe toți cei prezenți (vreo 10-15 studenți) să povestim fiecare, experiența proprie. În cazul meu, toată lumea s-a amuzat copios. Inclusiv Cișmigiu, care m-a amenințat cu degetul dar nu a uitat să mă atenționeze că ne întâlnim și la anu’.

Reclame